Biserica de lemn

Trei veacuri risipite sub furtună

      Satul Corbeşti din judeţul Bihor, o mică comunitate ortodoxă, avea o modestă biserică de lemn, moştenită de la moşii şi strămoşii lor. Într-o după-amiază a anului 1990, pe când satul îndurerat participa la slujba de înmormântare a unuia dintre membrii acestei comunităţi, un vânt puternic, o veritabilă tornadă s-a abătut asupra satului; în aşa măsură era forţa acestui vânt, încât a descoperit casele sătenilor şi le-a distrus gospodăriile. Oamenii îngroziţi priveau cum într-un vârtej extraordinar erau prinse nenumărate obiecte şi purtate până cine ştie unde. În momentul în care tornada se apropia de bisericuţa seculară, clopotul îşi striga cu disperare rugăciunea sa. La primul impact turnul zvelt cu clopote cu tot a fost smuls şi aruncat la câţiva metri distanţă, iar apoi întregul edificiu a fost smuls din temelii şi azvârlit exact alături de turn, astfel încât prima impresie era că totul se petrecuse deodată, dislocarea turnului şi a bisericii, nu succesiv cum am arătat.
      Pentru săteni acest eveniment a avut dimensiunile unui cataclism, până azi el figurează în memoria lor ca un punct de referinţă.
Transfigurat de intensitatea evenimentului preotul satului, Cornel Sima soseşte lângă biserica prăbuşită, vrând să salveze ceea ce este mai preţios într-un astfel de locaş – Sfintele Taine. Oricâte căutări au făcut atunci şi în zilele următoare nu a fost chip să afle cutiuţa în care se aflau. S-a reuşit recuperarea câtorva icoane şi atât. Ar fi fost nevoie de utilaje grele pentru ca lemnele să fie date la o parte şi cercetat cu de-amănuntul, iar sătenii nu dispuneau de astfel de posibilităţi.
      Deşi autorităţile au încercat să le impună oamenilor locului să refacă vechea biserică, aceştia au refuzat, căci vechiul lăcaş din lemn nu li se mai părea că prezintă siguranţă. Groaza pe care le-o pricinuise acea tornadă persista încă şi credincioşii din Corbeşti îşi doreau un edificiu solid, care să reziste intemperiilor de tot felul. Astfel că vrând-nevrând s-a aprobat construirea unei noi biserici a satului, de data aceasta mult mai solidă – din zid şi mult mai spaţioasă.
      Dar pentru seculara bisericuţă tragedia continua căci şi dacă ar mai fi vrut să salveze ceva, oamenii satului nu şi-ar mai fi permis, toate eforturile lor financiare fiind îndreptate spre noua construcţie. Uitată de oameni şi parcă şi de Dumnezeu ea zăcea răsturnată sub ploi şi vânt. Trei sute de ani românii ortodocşi din acest colţişor de Ardeal chinuit veniseră cu toată povara şi inocenţa sufletului lor, trei sute de ani, în fiecare duminică pe masa Sfântului Altar fusese săvârşită Jertfa cea fără de sânge, fusese reiterată istoria izbăvirii noastre din moarte. Şi acum toate acestea deveneau o amintire aruncată într-o râpă a unui deluşor din Corbeşti. Ceva ce a fost dar nu mai este, şi care peste un deceniu se va şterge până şi din memoria comunităţii.
      Tristă, cu clopotele răsturnate în turnul prăbuşit, biserica îşi trăia agonia, era un trecut încă viu, care încet, încet se stingea.
Aşa a găsit-o în 1992 maica stareţă Mina Bădilă „o grămadă de lemne vechi”. Nu am avut intenţia să dramatizăm, dar dacă a părut astfel, acest lucru se datorează imaginii dezolante pe care biserica o avea în momentul în care s-a hotărât strămutarea ei.
      Mănăstirea nou înfiinţată, la porţile vechii cetăţi a „Orăzii” făcea primii paşi, timizi şi în acelaşi timp încrezători, conştientă de faptul că era purtătoarea unui sfânt şi secular ideal.
Hotărârea de a pune încă de la început o autentică rânduială monahală cu cele 7 Laude şi cu Sfânta Liturghie în fiecare zi avea ca şi consecinţă imediată necesitatea apariţiei unei biserici. Însă a edifica un astfel de lăcaş e un proces destul de anevoios şi care nu poate fi realizat în scurt timp.
     Istoria acestor locuri încărcate de multiple semnificaţii, zbuciumată şi plină de evenimente cutremurătoare oferea soluţia: strămutarea unei biserici de lemn. Tocmai acest trecut plin de dorinţa împlinirii spirituale venea spre prezent cu cel mai potrivit răspuns.
      Bisericuţa din Corbeşti care de trei ani fusese uitată urma să devină prima biserică a Mănăstirii Sfintei Cruci.
Multe generaţii vor fi venind de-a lungul vremii să-şi plângă necazurile şi năzuinţele lor înăbuşite sistematic de o stăpânire opresivă şi iată că venise timpul ca ele să devină sevă roditoare. Asemeni toiagului lui Aaron, un lemn uscat şi neroditor, biserica din Corbeşti urma să odrăslească o mănăstire. Ea devenea nucleul, punctul originar al celui mai mare aşezământ monastic al Bihorului.
     Demersurile pentru strămutarea bisericii s-au desfăşurat într-un timp relativ scurt, astfel că în 1993 biserica din Corbeşti cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil devenea biserica de lemn a Mănăstirii Sfintei Cruci.
    În acţiunea de strămutare un rol important l-au avut autorităţile administrative locale, Armata şi Penitenciarul Oradea acordând sprijin tehnic, financiar şi cu forţă de muncă. Era un entuziasm general care putea fi sesizat chiar şi la nivel oficial, ca să spunem aşa. Astfel că pe parcursul câtorva zile elementele constitutive ale monumentului ajungeau la noua lor locaţie.

Biserica de lemn – un bastion al ortodoxiei transilvănene

      Este îndeobşte cunoscută vechimea şi frecvenţa bisericilor de lemn pe teritoriul transilvan. Valea Crişului Repede (ca dealtfel şi alte zone) e presărată cu astfel de lăcaşuri, fiecare sat îşi are bisericuţa sa ca o moştenire preţioasă primită de la înaintaşi.
Trei se dovedesc a fi aspectele esenţiale care determină apariţia şi existenţa în timp a acestor creaţii populare[1]:
– continuitatea de viaţă neîntreruptă a populaţiei româneşti pe aceste meleaguri constituie „factorul primordial”[2]
– existenţa din belşug a materiei prime – lemnul
– astfel de construcţii nu sunt nici rezultatul întâmplării, nici împrumuturi, ci ele presupun o continuitate şi o perfecţionare în timp. Bisericile de lemn se încadrează în linia evolutivă a aşezărilor, construcţiilor cu funcţionalitate diversă, meşteşugurilor ţărăneşti legate de prelucrarea lemnului.
Urmărind evoluţia locuinţei rurale în Ţara Crişurilor se poate lesne trage concluzia că predominantă a fost arhitectura din lemn, cu pereţi din bârne orizontale sau paiantă. General răspândit a fost acoperişul înalt, în patru ape, cu învelitoare din paie sau şindrilă. Bârnele orizontale ale cununilor se prindeau la colţuri în sistemul cheutorilor rotunde (dacă bârnele erau nefasonate) şi drepte (dacă bârnele erau cioplite în patru feţe şi în acest caz erau tăiate exact pe linia peretelui). În general casele construite pe sistemul cununilor de bârne aveau învelitoarea din şindrilă, dat fiind şi belşugul lemnului care permitea aceasta. Învelitoarea din şindrilă se va răspândi în această zonă mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
În 1970 Alexandru Crişan remarca faptul că în Bihor casa tradiţională e compusă din trei încăperi: tindă, casă şi cămară, care mai târziu vor deveni trei camere de locuit.[3]

Mai spaţioasă dar construită după aceaşi tehnică şi cu aceleaşi materiale – şura e adesea combinată cu poiata, rezultând o construcţie destul de masivă şi cu funcţii multiple. Acoperişurile şurilor erau deosebit de înalte din cauza precipitaţiilor atmosferice abundente, care trebuiau să alunece de pe învelitoare cât mai repede cu putinţă. Pe de altă parte, dacă acoperişul era înalt, podul era mult mai mare şi prin urmare încăpea mai mult nutreţ. Şura poligonală este o construcţie a cărei apariţie a fost motivată diferit. S-a vorbit despre necesitatea existenţei unei încăperi spaţioase pentru executarea „îmblătitului” spicelor de grâu. Bătrânii ţărani oferă cea mai plauzibilă explicaţie a şurilor poligonale prin nevoia de a utiliza în construcţie şi bârne scurte, căci tulpinile pe care le foloseau nu erau destul de lungi pentru construcţia dorită, care avea atât de multiple funcţii. „O prelungire a bârnelor de la peretele lung se putea face cu foarte mare greutate, căci ar fi fost extrem de complicat să aşezi cap la cap aceste bârne groase. Apoi, în cazul că s-ar fi folosit montanţi, bârnele orizontale trebuiau cioplite la locurile de îmbinare atât de mult, încât să permită asamblarea lor în ulucul stâlpului.[4]

      Ipoteza că la originea bisericilor de lemn ar sta şura poligonală este întărită de o relatare a unui eveniment din secolul al XVIII-lea, când între satele bihorene Leheceni şi Cărpinet, biserica de lemn pe care o ridicaseră împreună devine subiect de dispută. Datorită acestei neînţelegeri locuitorii din Leheceni sunt nevoiţi să „umble în loc de biserică la şură la Dume Leru.”[5]
Cert este faptul că la originea construcţiilor eclesiale vor fi stat cele laice. Până în secolul al XI-lea este acceptat de majoritatea cercetătorilor că preponderenţa arhitecturii lemnului este incontestabilă.
      În secolul al XVIII-lea, datorită colonizării săseşti din sud-estul Transilvaniei se zidesc biserici parohiale. În aceste cazuri chiar dacă meşterii erau saşi, mâna de lucru era locală, astfel că biserica de zid va fi o biserică sală, o transpunere a bisericii de lemn în material mai trainic.
Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea sunt secolele în care arhitectura eclesială transilvăneană se cristalizează. La 1340 episcopul Andrei ridică la Velenţa (Oradea) o biserică de piatră şi o mănăstire de lemn cu toate că şi-ar fi dorit să ridice una din piatră.[6]
Pe lângă faptul că documentele referitoare la bisericile de lemn sunt rare, astfel de construcţii nici nu s-au păstrat dată fiind perisabilitatea materiei prime, astfel că nu putem şti exact cum arătau. Unele obşti de ţărani liberi şi-au ridicat construcţii solide din zid, dar astfel de situaţii sunt rare. Când stăpânii locului vor trece la catolicism românii vor pierde locaşurile de cult. Biserica de piatră din Seghişte rămâne până în secolul  XX ca un punct de rezistenţă al ortodoxiei româneşti în calea presiunilor catolicizante, iniţiate şi promovate cu insistenţă de ofilcialii timpului.
      În Ţara Crişurilor românii nu au avut nobili care să le apere interesele de credinţă, singurii care au ţinut cu hotărâre şi statornicie steagul credinţei străbune au fost ţăranii. Însă oricât de ambiţioase aspiraţii ar fi avut o obşte de ţărani iobagi ele ar fi fost înfrânte de starea economică în care se afla – aservirea totală faţă de stăpânul de pământ, fie el laic sau eclesiastic. Marea majoritate a satelor din zonă erau aservite Capitlului de Oradea şi Episcopiei Romano-Cotolice de aici, care încercau pe toate căile atragerea la catolicism, astfel, sub aspectul credinţei orice organizare oficială era imposibilă. Satele au continuat să-şi construiască lăcaşe de cult din materialul pe care-l aveau la îndemână: lemnul. Secolul al XVII-lea este afirmarea arhitecturii din lemn din Ţara Crişurilor, care va atinge apogeul în veacul următor.
Vizitaţiile canonice ce se vor intreprinde din iniţiativa episcopului catolic în satele româneşti, ne furnizează informaţii cu privire la: materialul cu care era construită biserica, cu ce era acoperită şi dacă era sau nu în stare de ruină. În urma cercetării acestor documente, specialistul Ioan Godea desprinde câteva observaţii importante: în prima jumătate a secolului al XVIII-lea existau pe Crişuri treizeci de biserici de lemn, şapte biserici cu zid de piatră, patru biserici cu pereţi din îngrăditură de nuiele, lipite cu lut, iar la treizeci de biserici nu se precizează materialul de construcţie.

      Nu trebuie ignorat faptul că, în cazul bisericilor de lemn multe „au circulat”, fiind mutate pe cuprinsul aceleiaşi vetre săteşti sau au fost vândute ori donate unor sate care nu dispuneau de suficiente resurse pentru a putea să-şi construiască o biserică nouă.

      Datorită existenţei materiei prime – lemnul a fost posibilă apariţia atâtor lăcaşuri monumentale care prin modul de realizare şi chiar prin însăşi existenţa lor mărturisesc despre specificul românesc. Dacă în diferite genuri ale artei populare bihorene precum portul, ţesăturile de casă, influenţa maghiară sau slovacă, explicabilă prin convieţuirea acestor populaţii cu cea românească este evidentă, apărând schimburi de motive ori tehnici de execuţie a unor ornamente, în arhitectura eclesială, monumentală, astfel de interferenţe sunt foarte greu de stabilit.

      „Faptul că aceste biserici de lemn s-au păstrat în număr mare în Bihor, în acest ţinut locuit în permanenţă de o populaţie ale cărei urme materiale se pot constata în mod neîntrerupt, din antichitate până în prezent, că sunt lucrate din material şi de către meşteri locali, sunt pe plan longitudinal specific lăcaşelor noastre de cult, cu un decor integrat în coordonatele stilistice ale artei populare româneşti, sunt destinate de la început ritului ortodox de care, pe aceste meleaguri numai românii aparţineau, că toate cărţile şi înscripţiile ( cu litere chirice sau latine) sunt în limba română, sunt câteva dintre argumentele ce ne dau dreptul, fără putinţă de negare, să afirmăm că ele sunt creaţii specifice poporului nostru.”[7]

      Edificiile religioase, ca stil nu puteau să preia forme apusene dacă satul le oferea modelul de arhitectură potrivit – casa de locuit. Pe acest fond local, arta bizantină va fi cea care îşi va exercita influenţele la începutul mileniului o dată cu relaţiile apropiate Bihor-Bizanţ. Este şi părerea istoricului de artă Coriolan Petreanu care spune că e posibil chiar să fi fost aduşi meşteri din Balcani care să fi lucrat în Transilvania şi deci şi în Bihor.[8]

      Fără doar şi poate se poate afirma că arhitectura monumentală revendică latura răsăriteană a spiritului nostru dar cu predominanţă specific românească. Dacă în alte părţi ale Europei, spre exemplu în Norvegia pereţii sunt din bârne aşezate pe verticală, la bisericile româneşti pereţii sunt din cununi de bârne orizontale suprapuse, îmbinate la capete în cheutori.

      Dacă forma general răspândită a acoperişului, la casa ţărănească din Ţara Crişurilor era în patru ape repezi, va fi adoptată şi la bisericile din lemn, chiar dacă la apariţia absidei decroşate va avea loc fragmentarea în două a acoperişului, însă linia veche va rămâne.

      Chiar şi interiorul bisericii va fi influenţat de interiorul casei ţărăneşti, decoraţia bisericii, pictura nu va păstra trăsăturile impuse ale artei bizantine ci va primi un caracter autentic popular.

      De dimensiuni reduse, fără să copleşească, dar caldă, aproape de inima ţăranului ardelean, biserica de lemn a fost toposul în care, în ciuda oricăror realităţi politice şi sociale românii de aici se simţeau acasă. Modestia lăcaşului de cult grăia despre penuria în care se zbătea existenţa lor de iobagi asupriţi, intrările scunde, necesitând plecarea capului, vorbea despre poziţia lor obişnuită, de oameni cu umerii împovăraţi de greutăţile vieţii. Dar în acelaşi timp simplitatea bisericii de lemn grăia despre inocenţa, seninătatea sufletului acestor oameni. Locul în care ei veneau „să vorbească” cu Dumnezeu, singurul capabil să le înţeleagă durerea, era curat şi împodobit, simplu şi primitor asemenea lor şi căminului lor. Aici, în acest topos intim întâlnim acel „ceva” unic şi irepetabil al spiritualităţii româneşti transilvănene, pe care îl vom mai găsi în icoanele de pe sticlă, în special în cele de factură niculeană.

      Prin urmare, fiecare biserică de lemn vorbeşte, este un semn într-o semiotică spirituală a spaţiului transilvan. Înfruntând veacurile şi furtunile istoriei, ea vine până la noi, vorbindu-ne despre cei de atunci şi implicit despre cei de acum. Două sunt direcţiile pe care îşi construieşte discursul – ortodoxie şi românitate în Transilvania. Dacă Moldova îi avea pe marii ctitori, domni sau boieri de seamă, şi Ardealul îşi va avea ctitorii săi incontestabili, ţăranii iobagi, zbătându-se sub asupriri străine dar care nu vor uita niciodată că au un Dumnezeu şi un neam cărora trebuie să le slujască. Despre aceşti ctitori nenumiţi dar numeroşi vorbesc bătrânele bisericuţe ce-şi înalţă turnurile zvelte pe tot cuprinsul Transilvaniei. Aici, în spaţiul apărat de Dumnezeu, singurul spaţiu sigur, şi-au pus ei ce aveau mai de preţ, comoara ascunsă a sufletului lor – dragostea de lege şi de neam.

      Pentru o comunitate sătească biserica era punctul cheie, aici aveau loc evenimentele cele mai importante. Aici se intra şi se pleca din viaţă, şi orice ar fi fost marcant în existenţa satului, aici se petrecea. Iată un exemplu semnificativ în acest sens este ceea ce se denumea prin termenii – perindele, belingeriu, perindeu – un loc sau un obiect destinat ispăşirii unei fapte nelegiuite.

      Oamenii în vârstă din satele cu astfel de biserici spun că acest spaţiu servea de „închisoare pentru femei stricate”. Aici mai erau băgaţi şi hoţii. Sancţionarea efectivă consta în aşezarea vinovaţilor în genunchi cu mâinile şi capul petrecute printre bârnele de lemn care glisau între doi stâlpi situaţi la un capăt şi la celălalt al târnaţului, între talpă şi „cosoroabă”. E vorba mai mult de o sancţionare morală a vinovatului, nu era vorba de o torturare fizică ci de un loc de ispăşire de unde persoana nu putea scăpa. Palmele şi capul rămâneau afară, capul era în „perindele”. Perioada de şedere era de o zi sau două, iar „judecata” avea loc după slujba religioasă. Sancţionarea la perindele avea loc în zi de sărbătoare, momente în care comunitatea satului se aduna la biserică, căci în restul zilelor erau ocupaţi.

      Se spune că la ieşirea din biserică, oamenii aruncau cuvinte de ocară şi dojană asupra persoanei aflate în perindele, iar copiii îi atingeau mâinile cu urzici. Este evident că o astfel de practică îşi află originile în dreptul cutumiar, în obiceiul pământului, după care se conduceau în Evul Mediu aşezările româneşti. În 1517 prin Tipartitul lui Werböczi acest drept cutumiar va fi înlocuit. „Consiliul de judecată” condus de judele satului se întrunea în faţa bisericii sau în centrul satului. Dar de obicei judecata se făcea în tinda bisericii. Etnologii sunt de acord că judecata prin perindele a fost în general răspândită în Ţara Crişurilor în secolul al XVIII-lea, judecata avea loc cel mai adesea în incinta bisericii, ispăşirea pedepsei avea mai mult un caracter moralizator, o sancţionare psihică efectuată de către obşte, având rolul de îndreptare a făptaşului. Când biserica nu fusese construită cu un astfel de loc era improvizat ceva asemănător.

      Această practică s-a desfăşurat pe parcursul a unei destul de lungi perioade de timp.

      Într-o circulară de la 1828 a episcopului Samuil Vulcan era interzisă judecata în perindele: „Drept aceea sub grea canonire strâns îndatorăm pe toţi preoţii eparhiei noastre ca de la fapte ca acestea, în puterea sa neaşezate, să nu se amestece, în judecăţi sau jucuţii de acestea să nu fie, nici la casa sa sau aiurea(…). Sunt jurisdicţii sau judeciuri care prin legi au puterea de a judeca pe cineva la pedeapsă trupească şi a pedepsire.”[9]

      Rolul acestei circulare era de a îngrădi pentru ca mai apoi să poată fi eliminat complet sistemul cutumiar de judecată. Important este faptul că până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când acest sistem funcţionează, biserica era percepută nu numai ca centrul vieţii spirituale ci şi sociale. Instituţia „perindele” nu face decât să accentueze faptul că în mentalitatea ţăranului ardelean biserica era locul purificării nu doar la nivel religios ci şi social, aici ce era strâmb putea fi corectat pentru a deveni drept. Importanţa bisericii era majoră – marile hotărâri ale obştilor săteşti nu puteau fi luate departe de acest spaţiu, el fiind prin exelenţă unul al împlinirilor.

     Cum biserica se afla de cele mai multe ori în mijlocul cimitirului, desigur că una dintre multiplele şi majorele sale funcţii era cea ceremonial-funerară. „Biserica şi cimitirul erau incinta sacră a vetrei satului, loc de închinare şi de judecată, dar şi de cumpănă între viaţă şi moarte cu întreg alaiul de praznice, rituri, practici şi obiceiuri, multe din ele coborând din vremurile păgâne.”[10]

     Privită în parte fiecare biserică de lemn reprezintă spiritualitatea colectivă. Iobăgimea transilvană a creat numeroase forme arhitectonice, „un univers de simboluri în mijlocul unui sat românesc” cum îl numeşte Ioan Godea. Dincolo de neajunsurile şi vitregiile vremii, oamenii acestor locuri aveau nevoie vitală de un spaţiu care să le confere siguranţă, în care să se simtă liberi.

      Conform cercetătorilor, din punctul de vedere al tehnicilor de construcţie în Europa se deosebesc două mari tipuri de biserici de lemn: primul cu pereţi din cununi de bârne orizontale (Blockbau), iar al doilea cu pereţi din bârne verticale (Mastenbau). Bisericile româneşti fac perte din prima grupă alături de cele slovace, poloneze şi ucrainene. Există deasemenea şi influenţe discrete ale stilurilor artei culte europene, spre exemplu barocul (acoperişurile mansardate, bulbii de la turn, o serie de decoraţiuni interioare). Aceasta dovedeşte că bisericile de lemn nu au avut un caracter static, închistat în faţa influenţelor, ci unul deschis noului. Meşterul popular din Ardeal s-a străduit ca după ştiinţa sa şi după posibilităţile materiale ale comunităţii să dureze un locaş de închinare cât mai trainic şi mai plăcut la vedere. Încadrându-se specificului artei populare aceste biserici vorbesc despre continuitatea populaţiei româneşti creştin-ortodoxe în vestul ţării. Din toată sărăcia şi greul lor, românii transilvăneni au luat o parte ca să edifice biserici, este evidentă dorinţa care îi anima, o socoteau o chestiune de viaţă şi de moarte, de care ţine identitatea lor. Maturitatea cu care aceste colectivităţi săteşti acţionau e rodul nenumăratelor prigoane şi asupriri îndurate. Mai totdeauna slugi, arareori stăpâni, ei sacrificau bruma de venit pentru a dura biserici, ele fiind punţi spre Dumnezeu, sprijinul lor sigur şi adevărat, de la care aveau convingerea că va veni izbăvirea. Două erau direcţiile spre care privirile înlăcrimate li se îndreptau, în sus, spre cer şi dincolo de Carpaţi la fraţii lor de sânge şi limbă.

3. Geneza. Tehnici de construcţie, particularităţi

   Geneză.

Aşezat nu departe de munţii Pădurea Craiului, pe malul râului Topa, satul Corbeşti va fi avut cu siguranţă din vechime o comunitate puternică ce va fi ctitora bisericii de lemn despre care vom vorbi.

Apariţia ei nu e consemnată nicăieri nici în documente, nici pe vreun element al construcţiei. Cercetători avizaţi precum Prof. Dr. Ioan Godea o va data ca aparţinând secolului al XVII-lea.

Cu prilejul vizitaţiei canonice din 1756 în documentul „Conscrierea preoţilor şi satelor valahilor de examinat în timpul comisiei despre profesiunea credinţei şi rămaşi în schismă” se consemnează:

„Corbeşti: are doi preoţi Popa Urs şi Popa Pascu. Satul a construit biserica.”[11] În anul 1786 satul Corbeşti este menţionat ca având o biserică de lemn, iar numărul caselor fiind de 66 şi constituind o singură parohie.[12] Având în vedere biserica putem să afirmăm că la un număr redus de familii, 66, prezenţa unei biserici certifică faptul că starea lor materială, pentru românii ardeleni ai acelor timpuri, era una medie.
Cu certitudine că edificiul a fost construit de meşteri români, pricepuţi în prelucrarea lemnului, materialul va fi fost adus din pădurile aflate în împrejurimi şi chiar meşterii nu vor fi fost de departe căci într-o zonă ca cea a Bihorului cei pricepuţi în prelucrarea lemnului erau destul de numeroşi. Predominant în structura bisericii este lemnul de stejar şi mai puţin cel de brad. Dacă ne raportăm la faptul că o biserică, pe lângă interesul ştiinţific şi tehnic pe care îl reprezintă are rezonanţe mult mai profunde, pe un plan al metarealităţii, al spiritualului, în care nici un amănunt oricât de banal şi gregar ar părea, are valenţele lui simbolice şi în cazul materialului utilizat spre a da naştere acestei modeste bisericuţe faptul se confirmă. Stejarul şi bradul, precum şi arborele în general, simbol al perenităţii şi al vigorii, al constanţei şi bărbăţiei considerat adesea de precreştini un axis mundi, e folosit pentru a da naştere unei alte axis mundi purtătoare a aceloraşi simboluri, potenţate însă de contextul naţional şi religios.
Poate parantezele de genul celei anterioare par nepotrivite în contextul unui subcapitol ce face referire cu precădere la aspecte tehnice, dar ne-au părut potrivite pentru că nu suntem partizanii privirilor unilaterale şi nici ai secţionărilor stricte căci aşa cum omul este o complexitate şi creaţiile spiritului său poartă în ele aceeaşi complexitate.
În studierea problemei materialelor de construcţie trebuie ţinut seama şi de faptul că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea nu existau feudali în sânul populaţiei româneşti din Transilvania. Cei care fuseseră cu veacuri în urmă acum erau integraţi în masa clasei dominatoare, deznaţionalizându-se. Situaţia în celălalte Ţări româneşti era cu totul deosebită. Astfel că devine explicabilă în Bihor prezenţa doar a construcţiilor de lemn modeste prin proporţii, dar care aparţin cu exclusivitate obştilor româneşti, reflectând puterea de supravieţuire a acestora în mai multe secole de existenţă neclintită.
Este şi cazul bisericii din Corbeşti, construită ca majoritatea bisericilor de lemn, după sistemul bârnelor în cheutori. Pe lângă masa lemnoasă mai erau utilizate în construcţie cuie (fie din lemn, fie din fier). Într-o zonă în care meşteşugul fierăritului cunoaşte un puternic avânt începând cu secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, foarte probabil ca meşterii dulgheri să fi utilizat cuie, scoabe, balamale, bare ori zăbrele din fier pentru geamurile care cel mai adesea nu aveau sticlă.
Fierul era primit sub formă de bare din care apoi fierarii locali îşi făceau cuie pentru fixarea şindrilei sau a altor piese.
Temelia era din piatră de râu, urmând tradiţia în acest sens a bisericilor de lemn. Piatra putea fi lesne adusă de pe valea râului Topa. Prin urmare biserica avea o substrucţie formată dintr-un şir de bolovani de râu. Cu sapa ori cu hârleţul era făcut un şanţ, nu foarte adânc, unde apoi se înşiruiau bolovanii; cei mai mari erau puşi la colţuri şi cei mai mici în restul temeliei şi se legau între ei cu ciamur, acesta era folosit apoi ca să se netezească partea superioară a temeliei pentru ca tălpile bisericii să se aşeze cât mai bine pe stratul de piatră. Se fixau prima dată tălpile longitudinale şi apoi cele transversale.
Datorită bârnelor groase şi suficient de lungi s-a optat, cum aminteam anterior, pentru sistemul cununilor de bârne orizontale, prinse la capete în cheutori.

Lungimea edificiului este de 13,20 metri, iar lăţimea de 6 metri, tipul planimetric al acestei biserici fiind, conform lui Ioan Godea, tipul planimetric II, cu nava dreptunghiulară şi absida nedecroşată, trapezoidală. Laturile de nord şi sud ale absidei pornesc din extremităţile de nord-est şi sud-est ale naosului. Încăperile sunt foarte bine proporţionate, în interior spaţiul fiind perfect compartimentat. Din punct de vedere planimetric biserica din Corbeşti este foarte asemănătoare cu biserica din Luncasprie (1725), având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Tinda – destinată femeilor, are formă dreptunghiulară şi dimensiuni mai reduse. În planul superior este delimitată de un tavan de scânduri. În colţul de nord-est se află scara ce duce în „casa clopotelor”, adică în încăperea de deasupra tindei.
Naosul de formă aproximativ pătrată are sistemul de învelire sub formă de boltă semicilindrică. Bolta era din lodbe de stejar, ele unind timpanele de est şi vest ale încăperii. În extrados ele sunt prinse de arcuri – dublou care încalecă bolta consolidând-o. Referindu-se la tipul semicerc al bolţilor la bisericile de lemn, Ioan Godea nota:
„Subliniem larga răspândire a bolţilor în semicerc care poate fi considerată specifică lemnului şi nu un import din arhitectura din piatră sau cărămidă. Se impune o precizare: aceste bolţi semicilindrice, specifice unor construcţii de tip longitudinal, nu trebuie privite ca nişte simple învelişuri structive, ci mai degrabă „simple îmbrăcăminţi semicilindrice”, cu rol de delimitare precisă şi specifică bisericilor bizantine”.[13]
Absida Sfântului Altar de formă trapezoidală şi dimensiuni reduse, reprezintă locul cel mai sacru, spaţiu inaccesibil individului comun, ci doar clericilor, separat de naos printr-un perete de icoane el este sfinţit în mod deosebit prin prezenţa Sfintelor Taine pe Sfânta masă care în cazul bisericii din Corbeşi este reprezentată de o masă de formă dreptunghiulară, din lemn de stejar.
La ridicarea pereţilor, bârnele erau tăiate potrivit cu lungimea navei ori absidei, apoi erau fasonate şi crestate la capete astfel încât îmbinările să se realizeze aproape perfect. Ordinea de aşezare era: întâi a bârnelor lungi, apoi a celor scurte . După fixarea primei cununi, la navă şi absidă, prin cheutorile găurite vertical se treceau cuie de lemn cu scopul de a lega bârnele cununii între ele. Şi tălpile prispei erau fixate odată cu cele ale navei, bârnele transversale fiind prelungite în afara pereţilor construcţiei şi erau legate de tălpile longitudinale ale prispei.
Din îmbinarea bârnelor şi din nevoia de a asigura stabilitatea pereţilor sub greutatea şarpantei, tocmai în locul unde împigerile laterale au maximum de intensitate – la nivelul cosoroabei – au luat naştere consolele.[14]
Elementele constitutive ale şarpantei erau fixate bucată cu bucată, la locul lor după ce prima dată fuseseră asamblate jos. În cazul turnului acesta nu se fixa în întregime jos, ci parţial, iar apoi părţile lui componente se fixau la locul lor definitiv.
Demnă de menţionat ni se pare ingeniozitatea cu care meşterul popular a reuşit să ridice turnul. Acesta era unul dintre elementele cele mai dificile ale construcţiei.
Cu certitudine că nevoile vor fi dus la apariţia turnului, dealtfel acesta este mersul firesc, de la funcţionalitate se trece, în timp, la decorativ. Este ştiut faptul că meşterii populari nu aveau o educaţie arhitecturală, ei erau marea majoritate simpli plugari, care poate, o dată în viaţa lor ridicau astfel de construcţii. Turnurile au apărut ca adăposturi necesare pentru clopote şi toacă. Ele erau totdeauna plasate în partea de Vest, numai deasupra tindei, iar procedeul era următorul:
– două grinzi paralele la o distanţă de 1,5 – 2 m una de cealaltă, se intersectau la mijlocul tindei cu dpuă grinzi transversale. Din cele patru colţuri porneau verticalele până la streaşina viitorului coif. Verticalele se legau între ele prin bârne orizontale sau oblice. De la aproximativ 1 m, de la capătul de sus al verticalelor, se porneau oblic, bârne lungi fixate în grinzile orizontale de la tindă. Apoi, în grinzile şarpantei, încheiate la capătul de sus al montanţilor verticali se fixau bârne oblice, formând scheletul săgeţii turnului.
Căptuşala cu şindrilă (în cazul de fraţă, din lemn de brad) a săgeţii se făcea de jos în sus, deasemenea, se băteau scândurile pălimarului de la galerie şi se căptuşa cu şindrilă baza paralelipipedică a întregului turn. În final erau montate clopotele.
Având o înălţime de peste 14 m, el conferă edificiului monumentalitate. De altfel acest tip de turn este foarte original, o excepţie în Bihor: – deasupra galeriei deschise e schiţat doar un coif , care se continuă cu o săgeată de formă piramidală.

Faţada de sud şi sud-est prezintă o prispă de un metru înălţime , „săgeţile” adică stâlpii prispei sunt ridicaţi în mod identic şoşilor. „Brâncările”, adică contrafişele de legătură dintre stâlpi şi cunună se fixau concomitent cu bârna din cunună, numită fruntar.
Din îmbinarea bârnelor şi din nevoia de asigura stabilitatea pereţilor sub greutatea şarpantei tocmai în locul unde împingerile laterale au maximum de intensitate – la nivelul cosoroabei – au luat naştere consolele.[15]
Ferestrele erau mici, plasate între două bârne asigurând în interior o lumină difuză.
Apariţia prispei la biserica de lemn e explicată de actualii localnici ca loc de adăpost al oamenilor pe vreme rea până se deschide biserica. Dar dincolo de această funcţie strict accidentală există una ceremonială care a făcut ca adesea prispa să se extindă la toate laturile bisericii; cele mai multe biserici de lemn sunt amplasate în interiorul cimitirului (ca şi în cazul de faţă, până la strămutare). Se obişnuieşte ca la înmormântare, celor care au condus mortul la groapă să li se dea pomană în amintirea celui dispărut. Adesea praznicele erau făcute în târnaţul bisericii, dar se cere precizat faptul că târnaţul înainte de a primi această funcţie ceremonială a apărut ca necesitate constructiv-funcţională având rolul de a proteja talpa bisericii de apa prelinsă de pe acoperiş.
Învelitoarea de şindrilă îmbracă întreaga navă la aceeaşi înălţime, la absidă coboară, urmează o linie orizontală pentru ca apoi să se ramifice spre poale, generând pante triunghiulare curbate.
Soluţiile tehnice pe care aceşti maeştri anonimi ai arhitecturii în lemn le aplicau erau rolul unei străvechi experienţe colective, totul se dobândise, experimental, practic şi tocmai de aceea era păstrat cu atâta preţiozitate. Şi azi fiecare sat îşi are meşterii săi lemnari pricepuţi care sunt urmaşii arhitecţilor populari ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.

4. Decor şi simbol în arhitectura bisericii cu hramul     

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti

Spaţiul sacru al bisericii este locul în care se poate intra în legătură cu transcendentul. Nimic din tot ce se află aici nu e întâmplător, fiecare amănunt vine să încarce cu semnificaţii acest loc. Simţul artistic al meşterului popular se vede cu pregnanţă lăsându-şi amprenta încă vie dincolo de spaţiu şi timp.

Fiecare monument în parte, fiecare bisericuţă din Ţara Crişurilor are un ceva al său care, deşi specific pentru fiecare în parte, se integrează armonios în întregul ansamblu realizând acea unitate în diversitate specifică artei populare. Simplitatea elegantă a volumelor şi formelor se asociază cu mişcătoarea gingăşie a ornamentelor, realizând un ansamblu unitar.

Casele tradiţionale aveau pereţii din bârne rotunde prinse în cheutoare rotundă numită „cheutoare românească”. Spre deosebire de acestea, la bisericile de lemn nu vom întâlni decât bârne cioplite cu barda în patru muchii. Îmbinarea la colţuri, în acest caz se realiza în mai multe feluri. Unul dintre ele, cel care apare şi la biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti este cel în unghi obtuz, tip „coadă de rândunică” cunoscută şi sub numele de cheutoare în V .

Cununile de bârne din partea superioară a pereţilor erau lăsate mai lungi decât peretele, formând consolele numite şi „aripi”, care pe lângă rolul constructiv aveau unul decorativ evident. Însă ca în toate creaţiile populare decorativul trece dincolo de estetism şi accede spre simbolism astfel că, după cum spun chiar denumirile acestor elemente arhitectonice, (rândunică, aripi) este o evidentă trimitere la zbor, înălţare, la văzduhul de dincolo de văzduh, e cunoscută analogia suflet-pasăre existentă în mentalitatea populară iar biserica este locul unde sufletele vin să zboare, să primească aripi, este cerul care coboară spre oameni şi care în acelaşi timp îi înalţă în Împărăţia „Cerurilor”.

Iată cât de simplu şi sugestiv îşi construia arhitectul popular întregul limbaj conceptual doar cu un element decorativ.

Un alt element decorativ sugestiv este portalul:

„Varietatea formelor cât şi bogăţia motivelor ornamentale cu care sunt investite portalurile bisericilor de lemn din nord-vestul României le ridică la valoarea celor mai izbutite creaţii de acest gen din întreaga Europă.”[16]

Portalurile modestelor bisericuţe din lemn din Ţara Crişurilor au aspectul unor arce de triumf ele fiind adevărate certificate de măiestrie profesională a maeştrilor lemnului. Comparaţia anterioară conţine în sine un oximoron căci dacă intrarea la bisericile de lemn are forma unei intrări triumfale, în schimb îi lipsesc dimensiunile. Proporţionale cu edificiul pe care îl deschid, portalurile sunt joase astfel că cel care trecea pe aici era obligat să se aplece coborându-şi privirea în pământ. El avea prin urmare, atitudinea pioasă a creştinului în faţa sacrului căci plecarea capului şi coborârea privirii înseamnă supunere, smerenie, recunoaşterea propriei nevrednicii. Neplecându-şi capul, nerecunoscându-şi nimicnicia, cel ce vroia să intre nu o putea face. Este clară analogia biserică-rai, loc binecuvântat în care nu se poate intra oricum, ci parcurgând o iniţiere, o pregătire.

Meşterii populari au aşternut pe cele trei bârne o scriitură demnă de tot interesul, nimic nu e aleatoriu ci avem de-a face cu un discurs riguros gândit, realizat într-o deplină simetrie dacă îl raportăm la o axă verticală ce împarte portalul în două.

Dacă la majoritatea portalurilor elementele geometrice alternează cu cele vegetale ori uneori cu cele zoomorfe, în cazul portalului bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti se poate observa o preferinţă pentru geometric şi simplitate. Câteva elemente organizate recurent constituie într-un mod sintetic discursul creator.

Bârnele verticale reprezintă o tripletă de funii paralele, răsucite. Prima, cea din partea interioară a portalului este bordată de un şir de „dinţi de fierăstrău” pe ambele părţi. Cele două şiruri de funii laterale prezintă răsuciri paralele pe când şirul central e răsucit în sens opus celorlalte două.

În partea inferioară a stâlpilor se remarcă o suită de linii în zig-zag iar în cea superioară succesiuni de romburi.

Bârna transversală, cu latura inferioară arcuită în arc eliptic, iar cea superioară dreaptă, are două şiruri de funie răsucită unul urmând linia arcului pe care îl formează latura inferioară, iar altul drept cu răsucirile în sens opus decât ale celui arcuit. Partea superioară e încheiată cu un şir de romburi crestate, iar cea inferioară cu motivul „dinţilor de fierăstrău” care bordează funia răsucită, arcuită.

Funia răsucită este motivul predominant al ancadramentelor deasemenea şi asocierea ei cu „dinţii de fierăstrău”.

Simbolul solar şi al infinitului, al eternităţii apar prin aceste motive ornamentale subliniate insistent, atât rombul cât şi motivul „dinţilor de fierăstrău” sunt elemente solare general răspândite în arta populară românească.

Pe de altă parte, cel al frânghiei răsucite, larg răspândit şi el desemnează eternitatea şi spaţiul sacru; îl vom reîntâlni la brâul care înconjoară bisericuţa, întrerupt doar în dreptul zonei de la intrare.

Cioplit în bârna orizontală de la mijlocul peretelui el iese în relief 7cm. Ioan Godea oferă o variantă[17] interesantă în explicarea acestui element decorativ. El îl leagă de procedeul utilizat adesea şi azi de către ţărani la confecţionarea gardurilor din nuiele care ating uneori 2m. La aceste garduri mijlocul este îngroşat, nuielele fiind dublate în mai multe şiruri orizontale. Ca întotdeauna la început a existat aspectul funcţional, consolidarea gardului, pentru ca mai apoi să genereze şi unul decorativ. Când lemnul a înlocuit nuielele funcţia structivă s-a pierdut dar a rămas acest efect decorativ.

Motivul funiei răsucite apare frecvent şi în arhitectura bisericilor de zid, tot sub formă de brâu, adesea în partea superioară a construcţiei. El pare a fi cel care împrejmuie, ca un element de siguranţă spaţiul în care se intră în comuniune cu transcendenţa.

Tot ca o izolare protectivă de lumea profană el apare în cazul icoanelor realizând o separare între sacru şi profan.

Toate elementele menţionate anterior, coroborate cu zvelteţea şi verticalitatea turnului dau edificiului valoarea de punct central, de „axis mundi” pe care fiecare spaţiu sacru şi-o revendică.

Motivele nu sunt originale ci au cunoscut o repetată întrebuinţare, dar aşa cum remarca Lucian Blaga „originalitatea unui popor nu se manifestă în creaţiile ce-i aparţin exclusiv ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circulaţie.” Aici intervine geniul creator al artistului popular, în modul cum combină aceste elemente simbolice arhicunoscute şi arhiuzitate, într-o manieră nouă prin care creaţia să iasă din serie, să rămână o individualitate.

Pe axul longitudinal al bolţii naosului se află o grindă masivă a cărei faţă de jos era ornamentată print-o suită ritmată de motive lobate, în relief. Motivul apărea repetat şi pe bârna numită „pop” ce lega arcul de tirant, pe contrafişele „popului” la baza tirantului pe suprafeţele vizibile ale arcurilor din capătul scândurilor bolţii.

În ce priveşte interiorul, aşa cum menţionam în subcapitolul precedent, este compartimentat în trei încăperi, una dintre ele dominată de sacru, inaccesibilă oamenilor laici pentru care sunt rezervate celălalte două spaţii, cel din apropierea altarului destinat bărbaţilor, celălalt femeilor. Privit din oricare punct al naosului ori al tindei, iconostasul trebuia să dea senzaţia de copleşitor să-i arate credinciosului dimensiunile sale pământene, în faţa lui Dumnezeu.

În cazul fiecărui locaş de cult există o perspectivă precisă, focarul este portalul de pe partea de vest, încadrat de iconostas, iar dincolo de acesta se află spaţiul tainelor, „Sfânta Sfintelor”.

Cum remarca Bruno Zevi „spaţiul interior este protagonistul arhitecturii”.[18]

Meşterii populari acordau o importanţă deosebită spaţiului de contemplare, nefiindu-le străină nici chiar o „notă de teatralitate”.[19] Venită pe linia bizantină, manifestarea sacrului în spaţiul românesc şi implicit cel transilvan, avea predilecţie pentru naraţiune, pentru somptuozitate şi bogăţie. Intenţia era ca interiorul să nu ofere imaginea familiară a spaţiului casnic, dar nici să nu fie atât de substanţial diferit încât să provoace dezacordul.

Primul pas credinciosul îl făcea în tindă, spaţiul comun, rectangular cu tavanul plat, aproape cu nimic diferenţiat de cel al încăperilor locuinţei comune. Următorul pas era în naos şi deja se făcea o detaşare de lumea comună, pentru a-l introduce „dincolo”. Încă un pas, dincolo de catapeteasmă era interzis; fie chiar pornind de la această interdicţie acel loc devenea fascinant. Drumul iniţiatic se oprea în faţa iconostasului, taina de dincolo de acesta rămânând taină.

Indiferent cât de simplă arhitectonic şi decorativ ar fi fost biserica nici un element, nici spaţiul interior, nici rezolvările exterioare nu erau făcute la întâmplare, meşterul popular era un exponent al colectivităţii, păstrătoare a tradiţiei seculare şi prin urmare el trebuia în creaţia sa să se supună unor reguli precise.

Este evident la biserica de lemn  cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti o simplitate a ornamentaţiei exterioare şi a spaţiului interior, ea se încadrează de altfel în grupul bisericilor de lemn din Ţara Crişurilor fără prea multe artificii. Fără a-şi complica mesajul ea vine spre noi cu încărcătura  a peste două sute de ani  în care aici s-a făcut timid, pas cu pas drumul spre „dincolo”, s-a intrat în dialog cu Dumnezeu. E spaţiul în care „moşi” de-ai noştri, împovăraţi de greutăţi şi prigoane au reuşit să intre în legătură cu realităţile ultime. Ceva din pacea şi inocenţa sufletului lor s-a păstrat şi-n vechile bârne şi-n icoanele păstrate de atunci. E un sentiment al sacrului simţit altfel decât într-o catedrală apuseană copleşitoare prin dimensiuni şi reprezentări. E o linişte inexplicabilă şi profundă care vine din simpla senzaţie a sufletului că, în sfârşit după tot greul vieţii, are un loc unde se simte „acasă”.

5.Un posibil program iconografic

Ne aflăm în faţa unei probleme fără soluţii. Biserica din Corbeşti cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil cu excepţia uşilor diaconeşti şi împărăteşti şi a câtorva icoane, nu a păstrat nimic din pictura interioară, nici măcar fotografii nu mai există. Cu toate acestea se ştie că pictura exista şi acoperea în întregime spaţiul interior. Astfel că nu puteam, în ciuda absenţei datelor concrete, să trecem sub absolută tăcere acest aspect. Dealtfel, dincolo de elementele originale, individuale ale fiecărui zugrav exista o linie generală destul de strictă care trebuia urmărită. Programul iconografic era impus de canonul ce-l obliga pe zugrav la o anumită definire tematică care trebuia să slujască liturghiei. Dat fiind spaţiul relativ limitat la majoritatea bisericilor de lemn se va remarca o mare densitate a reprezentărilor. Un factor important era mărimea suprafeţei destinată picturii, apoi suportul: lemn sau pânză manuflată. Aglomerarea scenelor a apărut datorită comenzii sociale de a vizualiza cât mai multe personaje. Această intercondiţionare interior-pictură se va dovedi dificilă chiar şi pentru zugravii mai încercaţi, formaţi în centre de referinţă ale Munteniei, mai ales că ei urmăreau şi promovarea formelor clasice, respectul pentru organizarea compoziţiilor.

Din perspectiva programului iconografic nu se vor produce transformări, acesta fiind condiţionat de cultul creştin-ortodox, dar se va observa o oarecare lejeritate în paleta cromatică şi în modul de punere în pagină, acestea ne mai simţindu-se constrânse de canoanele clasice.

Specialiştii care s-au aplecat asupra studiului programelor iconografice au ajuns la concluzia că, în decursul timpului, acestea au respectat modelul de bază iniţial. Un rol important în conservarea formulei originare l-au avut şi erminiile care le-au stat la îndemână chiar zugravilor de la bisericile de lemn, unii din ei venind de dincolo de Carpaţi de la şcoli consacrate cum ar fi Hurez sau Curtea de Argeş.

La bisericile de lemn suprafeţele au dimensiuni reduse astfel că devine necesară o selecţie tematică, prin urmare programul iconografic se va axa pe ideea bisericii care închipuie locul patimilor şi învierea lui Hristos. Absida altarului adăpostea de obicei scene ce relevă ideea intercesiei. Pe pereţii absidei apar episcopii iar la proscomidie Bunavestire[20] se accentuează asupra ideii de întrupare şi asupra celei de anamneză şi jertfă.

În naos se insistă asupra Patimilor şi Învierii, apoi Sfinţii mucenici orientaţi frontal, prezenţa lor fiind legată de istoria bisericii. Apar adesea scene aparţinând Vechiului Testament, de exemplu Geneza. În pronaos sau în tindă se întâlneşte scena Judecăţii de apoi.

Efortul societăţii româneşti din Transilvania şi al aşezărilor rurale cu prioritate spre astfel de ctitorii eclesiale s-a datorat dincolo de orice condiţionări recâştigării încrederii de sine prin credinţă. Iniţiativele ctitoriceşti s-au datorat în primul rând elitelor satului. Rolul zugravului este foarte important pentru că adesea nu i se plătea lucrarea integral şi atunci el o finaliza doar cu banii primiţi. David Zugravu – „zugrăvit-am acest fruntariu pentru 10 florinţi, 6 florinţi au datu satu, cine cum s-a înduratu, iar 4 florinţi am lăsat pomană şi dverile amândouă eu David Zugravu pentru sufletele morţilor, ca să fie de pomană”[21] – este unul din cei mai prolifici şi mai valoroşi zugravi ai bisericilor de lemn.

Zugravul devine una din conştiinţele active  ale acestei perioade în care societatea românească din Transilvania a cunoscut cote de exprimare inconfundabile.

În pictura bisericilor de lemn vom descoperi personaje biblice îmbrăcate în haine de epocă, orăşăneşti sau în costume populare. Ctitorii mai peste tot apar reprezentaţi în costume populare româneşti.

Din nefericire la biserica de lemn din Corbeşti cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aşa cum menţionam deja, pictura nu s-a păstrat nici măcar parţial. Ploaia şi fumul au făcut ca din această zugrăveală să nu se mai recunoască nimic. Se pare că zugravii nu au fost dintre cei mai iscusiţi iar culoarea predomintă a fost auriul.

Câteva dintre icoane s-au păstrat. Două dintre ele se află încă în interiorul bisericii şi este vorba despre o icoană care îl reprezintă pe Sfântului Ierarh Nicolae, bust, cu dreapta binecuvintează, în stânga ţine Sfânta Scriptură. Figura senină, ochii mari, fruntea înaltă. Aureola prezintă motive florale în relief, fondul e incizat cu motive vegetale. Pe un fond roşu, sub formă de bandă, în dreapta şi în stânga sus apare o inscripţie cu litere chirilice precizând tema icoanei: Sfântul Nicolae. Culorile folosite sunt: roşu, albastru, verde, gri, portocaliu, brun. Lucrarea îi  aparţine lui David Zugravu.

Iisus Hristos Învăţător – tempera pe lemn. Iisus este reprezentat în poziţie frontală, ¾ din corp, faţă prelungă, sprâncenele arcuite, negre, ochii mari, fruntea înaltă, expresie sobră. Părul este lung, negru, cu cărare pe mijloc, subliniază fruntea. Barba mică şi mustaţa sunt negre. Cu mâna dreaptă binecuvintează iar cu stânga ţine Sfânta Evanghelie închisă. Poartă o tunică roşie cu falduri verticale, la gât ondulate, cele de pe mâneci prezintă ramnificaţii orientate nefiresc dar decorative. Elementele fizionomice sunt pictate în negru, cu contururi accentuate. Fondul este ornat cu elemente de decor baroce, cu frunze mari, volute şi mici butoni de lemn în relief. Rama, în relief, face corp comun cu blatul icoanei.Icoana este datată sus pe ramă 1761.

Uşile diaconeşti, tempera pe pânză – sunt originale păstrate din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea.

Pe uşa din stânga apare Sfântul Arhanghel Gavriil pe un fond albastru închis, cu trupul uşor întors spre dreapta ţinând în mâna dreaptă un glob cu simbolul hristic. Mantia este roşie şi tunica în verde şi albastru. Drapajele sunt aleatorii, iar desenul este stângaci.

La uşa din dreapta executată în aceeaşi manieră e relizată imaginea Sfântului Arhanghel Mihail înveşmântat ca un soldat. În mâna dreaptă are sabia, iar cu stânga se sprijină pe teaca rămasă goală şi care e prinsă de şoldul stâng. Are corpul uşor întors spre partea stângă. Cromatica se menţine ca şi în reprezentarea Sfântului Arhanghel Gavriil.

Uşile împărăteşti sunt provenite de la biserica de lemn Brusturi – Felix. Pe uşa stângă apare Maica Domnului în picioare, deasupra fiind reprezentat porumbelul Sfântului Duh. Pe uşa dreaptă este Sfântul Arhanghel Gavriil cu flori (probabil crin) în mâna stângă, iar cu dreapta arată spre cer. Veşmintele sunt simple, asemănătoare la ambele personaje, iar în partea inferioară prezintă motive florale. Drapajele la veşminte şi mai ales la maforion sunt aleatorii. Feţele sunt ovale, ochii migdalaţi, nasul drept, capul uţor disproporţionat faţă de trup. Uşile au formă treflată şi au fost repictate. Se poate observa o inscripţie cu litere chirilice suprapusă peste o alta indescifrabilă.

Uşile împărăteşti originale de la biserica de lemn din Corbeşti cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil se află la Muzeul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului.

În partea dreaptă Sfânta Fecioară e prezentată îngenuncheată în faţa cărţii de rugăciuni deschisă,, cu mâinile ridicate şi figura gravă. În colţul din stânga sus porumbelul Sfântului Duh îşi revarsă harul peste Fecioara Maria, razele lui străbătând norul care-l înconjoară.

În partea stângâ Sfântul Arhanghel Gavriil cu flori de crin în mâna stângă şi cu dreapta arătând spre Fecioară, are aripile uşor ridicate şi e mai stângaci reprezentat. Drapajele la veşmintele celor două personaje sunt numeroase. Deasupra uşilor se află un crucifix pe care  e reprezentat Iisus Hristos răstignit, cu genunchii îndoiţi şi faţa marcată de suferinţă. Culorile dominante sunt: roşu, verde, gri şi galben.

Alte câteva icoane se află deasemenea la Muzeul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului. Una dintre ele este icoana Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Apar înfăţişaţi imberbi Sfinţii Arhangheli, Mihail cu sabia (stânga) şi Gavriil cu floarea de crin (dreapta). Amândoi ţin o inimă terminată sus cu o cruce nimbată; jos între ei este o lalea subliniată cu negru. Poartă mantii roşii şi tunici verzi cu borduri brun-aurii peste altele albe. Deasupra lor apare Dumnezeu-Savaot sub forma triunghiului cu ochi, nimbat. Pe o bantă roşie deasupra scrie cu alb Savaot în chirilică. Desenul e corect cu contur accentuat în negru.

O altă icoană din secolul al XVIII-lea – tempera pe lemn Iisus Hristos Învăţător. E reprezentat din faţă, cu Evanghelia în mâna stângă, binecuvântând cu dreapta. Are ochii, sprâncenele şi nasul conturate cu negru, gura şi urechile (prea evidenţiate) cu roşu. Poartă barbă şi mustaţă neagră. E îmbrăcat cu mantie verde ornată cu flori roşii peste tunică roşie. Desenul e corect, formele proporţionate, elementul grafic e prioritar în reprezentare. Fondul roşcat e ornamentat în partea superioară cu volute şi flori stilizate, cu influenţe baroce. Rama dublă prezintă crestături oblice spre exterior iar spre interior este de culoare roşie.

În ce priveşte cărţile de cult acestea nu s-au mai păstrat având în vedere cataclismul prin care a trecut biserica în 1990. În scrierile dinaintea acestei date  apare că bisericii i-ar fi aparţinut: un Apostol tipărit în 1820 în vremea episcopului Ioan Bob, un Triodion tipărit în vremea aceluiaşi Ioan Bob, la Blaj în 1800, un Penticostariu tipărit la Sibiu în 1805, un Minologion tipărit în vremea lui Iosif al II-lea şi a lui Gavril Grigore Maior în 1781.

Iată o pitorească însemnare ce apărea pe versoul coperţilor Triodionului:

„ Pentru aducerea aminte scriu însemnarea anului, adecă a vremilor ce au fost în anul 1862.

Despre iarnă. Iarna au fost foarte mare. Sus la codru, au fost neaua, au fost de patru palme şi au ţinut în lunile cele de iarnă tot într-un chip. Despre primăvară. Primăvara, mintare la 40 de sfinţi mucenici foarte frumoasă vreme au fost. Despre vară, au fost cu foarte mare secetă. Urmare din anul din lantru scris în anul următor 1863 încă au fost secetă foarte mare încât la câmpie nu s-au făcut într-un cuvânt nimica de unde prin urmare a fost foamete mare aşa încât toţi locuitorii din părţile acelea s-au făcut ca cerşetorii care încătrău numai să-şi poată susţine viaţa. Dobitoacele, toate au suferit de foame. Însă în vidicuri, pe sub poalele munţilor s-au făcut bine aşa cât zicând, nici odinioară n-au fost mai bine poate numai aşa. Apoi în anul 1864 aşa au dat pământul rodurile sale de prisosit cât unul cubul de grâu…au fost toamna cu un florin vechi austriac. Scris-am în Corbeşti Februarie 18-1865. Teodor Usvat preot în Corbeşti.”[22]

6. Lucrările de restaurare de dinainte de 1993 şi din 1993
      a) Un dosar datând din 7 iunie 1971 cuprinde documente care certifică faptul ca la acea dată biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti se afla într-o stare deplorabilă şi necesită refacerea integrală. În memoriul tehnic apare menţionat gradul de deteriorare al principalelor elemente componente: -acoperişul-80% degradat; -căpriorii din turn putreziţi 90%; -învelitoarea din şindrilă 95% putrezită.
Iată câteva imagini ale bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti înainte de restaurarea din 1975:
Materializarea iniţiativei credincioşilor din Corbeşti se va putea face abia în 1975 când, sub coordonarea DMI meşteri din Săliştea de Sus, Ieud, Bogdan Vodă şi alte sate din Maramureş refac monumentul. Sunt înlocuite câteva din bârnele pereţilor şi ale turnului şi deasemenea e integral înlocuită şindrila cu una nouă, tratată. Nu se intervine asupra picturii deteriorate, restaurarea rezumându-se doar la reconstrucţia monumentului.
       b) După catastrofa din 1990 existenţa bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti am putea spune că încetează, timp de doi ani ea nu mai are funcţia de lăcaş de cult, ne-având nici măcar aspectul unei construcţii.
În 1992 se întocmeşte documentaţia de strămutare de către DSAPC Bihor în noua locaţie, Oradea – Mănăstirea Sfintei Cruci – unde este restaurată recăpătându-şi înfăţişarea anterioară.
După cum prevăd proiectele, monumentul se fundează pe un strat de argilă prăfoasă, cenuşiu-deschis, având presiunea convenţională de bază 280kpa. Peste un strat de pietriş de 10cm se pune un alt strat de umplutură – balast compactat, după care se toarnă betonul în fundaţii.
Alăturăm schiţele cu elementele de structură ce se înlocuiesc şi inventarul celor păstrate.
NOTĂ:
   – Căpriorii de la naos şi altar şi altar, inclusiv cleştii se execută din lemn ecarisat din brad.
   – Învelitoarea din şindrilă se înlocuieşte în totalitate.
   – Elementele rupte rupte de furtună şi care se înlocuiesc se vor executa din lemn de stejar la forma şi dimensiunea elementelor originale.
   – Transportul s-a efectuat cu trailer, fiecare element s-a fixat cu distanţieri din lemn iar manipularea (încărcare – descărcare) s-a realizat manual.

Câteva imagini după restaurarea din 1993