Transilvania – între Apus şi Răsărit
Transilvania, ţara de dincolo de pădure, acest toponim cu rezonanţe de poveste, declanşază în cugetul fiecăruia reprezentări diferite. Pentru fiecare dintre noi „Transilvania” înseamnă un spaţiu cu multiple conotaţii, dar cu siguranţă, există în toate un punct comun, şi anume acela al apartenenţei sale la identitatea românească. Fără doar şi poate, Ţara de dincolo de codri e pământ românesc. Nu de puţine ori identitatea ei a fost pusă sub semnul întrebării, au existat voci cu argumente cât se poate de plauzibile încercând să demonstreze că adevărul ar fi altul, numai că, acesta e unul singur, veşnic şi curat şi el nu poate fi schimbat de oameni sau de vremi.
În acest prim subcapitol ne-am propus punctarea unor elemente istorice care au fost în mare măsură cauzele rarităţii locaşelor monahale vechi în Transilvania, dar şi a setei nestăvilite după astfel de aşezăminte.
Sublinierile şi insistenţa asupra unor momente dureroase ale trecutului nu se vor nicidecum o învinuire adusă cuiva sau o răscolire a vechilor răni; ar fi deopotrivă nedrept şi inutil. Însă pentru a înţelege foarte bine fenomenul prezent trebuie scruntat atent trecutul, căci el ne învaţă cum să privim şi cum trebuie perceput ceea ce privim, căci aparenţele înşală, noul ascunde uneori secularul, iar exaltările prezente ascund frustrările trecute.
Nu ne dorim nicidecum să facem o lecţie de istorie deşi cu siguranţă primele pagini vor respira un astfel de aer, dar nu poate fi înţeles prezentul fără trecut. Datele şi documentele menţionate vor doar să ilustreze un singur lucru: – aici, la graniţa dintre Orient şi Occident nu e simplu să supravieţuieşti, în calea vânturilor, la răscruce de drumuri nu poate rezista decât stejarul cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Locuitorii acestui ţinut, cu sufletul strâns şi grumazul aplecat de asuprelile de tot felul, mai ales de la Apus, dar şi de la Răsărit, nu şi-au pierdut speranţa într-un posibil timp al împlinirilor. Ostaş în vestul ţării, Ardealul ne cheamă să-i vedem rănile ce odrăslesc lăstare.
Itinerariul nostru istoric începe departe, cu nouă veacuri în urmă când cei născuţi din bucuria şi suferinţa crucii mai erau încă una.
1054-este sinonim cu gr. „diabolon” – rupere în două, dividere, scindare. De la această dată creştinismul nu mai e unul, ci se ramifică în: Biserica Catolică sau de rit latin şi Biserica Ortodoxă, sau de rit grecesc. Încă de la această dată exista ideea în Apus, că Biserica răsăriteană, datorită faptului că nu recunoştea primatul papal de jurisdicţie universală asupra Bisericii se afla într-o gravă eroare[1]. Şi va exista o permanentă tentativă de refacere a unităţii pe o cale greşită, încercând să fie impus ortodocşilor primatul papal cu de-a sila.
Nu este nici cazul, nici locul pentru a enumera aici repetatele şi eşuatele încercări de refacere a unităţii celor două biserici, pe considerente mai mult politice decât religioase, şi tocmai din această cauză nereuşite. E suficient să amintim de aşa numita „unire” de la Florenţa, care l-a nemulţumit profund chiar pe promotorul ei, Ioan al VIII-lea Paleologul, care spunea, după proclamarea unirii: „Sperăm să corectăm erorile latinilor. Văd acum că ei, după ce au inovat şi păcătuit în numeroase puncte, sunt aceia care vor să ne îndrepte pe noi, care n-am schimbat niciodată nimic”[2].
Roma papală urmărea printr-o eventuală unire, supremaţia politică. Şi pentru că unirea de la Florenţa a rămas doar o iluzie, după căderea Constantinopolului, dar şi înainte, puterea papală se va folosi de conducerea unor state catolice cu orânduire feudală, sub a căror stăpânire se aflau credincioşi ortodocşi pentru a-şi impune jurisdicţia asupra lor.
Spre exemplu, papa Grigorie al IX-lea îi trimite din Perugia lui Bela, fiul şi coregentul regelui maghiar Andrei al II-lea, în 1234, o scrisoare prin care îi cere să acţioneze drastic împotriva valahilor (Walati) din Episcopia cumanilor care primeau tainele de la aşa numiţii „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”[3]. Fapt şi mai grăitor este că, însăşi creştinarea cumanilor s-a făcut prin forţa armată a regatului feudal maghiar. Popor migrator, cumanii se stabilesc la sfârşitul seculului al XI-lea – începutul secolului al XII-lea pe teritoriul de dincoace de Carpaţi, în Muntenia, având ca centru politic Milcovul. Arhiepiscopul de Esztergom, Robert, trece în Muntenia însoţit de o armată ungurească, condusă de Bela, fiul regelui maghiar. Sub ameninţarea morţii, cumanii se botează cu grămada, şi un călugăr dominican va fi numit episcop în noua dieceză latină, numită „a cumanilor”.
În ce priveşte aceste tendinţe de supunere forţată la ritul latin a populaţiilor ortodoxe va fi o constantă a puterii papale. Când în secolul al XIV-lea, românii din Transilvania vor fi deposedaţi de pământurile lor, în favoarea feudalilor maghiari sau români catolicizaţi şi deznaţionalizaţi, va fi invocat ca argument legislativ canonul 53 al Conciliului al IV-lea de la Lateran care impunea feudalilor catolici ce dădeau părţi din terenul lor spre cultivare unor populaţii de rit necatolic să le oblige să plătească dijmă Bisericii Romano-Catolice[4].
Deposedarea va începe în timpul dinastiei angevine prin Carol I de Anjou şi se va desăvârşi în secolele următoare.
Ludovic cel Mare stabileşte categoric că numai nobilul şi cneazul de lege latină poate avea proprietate imobilă. Ulterior Sigismund de Luxemburg în 1428, la cele stabilite de Ludovic vine şi adaugă noi prevederi; astfel „se despoaie de avere toţi nobilii şi cnezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, care duc poporul în rătăcire. Preoţilor români să li se confişte proprietatea şi să fie expulzaţi din ţară. Căsătoria între ortodocşi şi cei din legea latină este oprită să se încheie, până ce ortodoxul nu se botează de preotul apusean. Nobilii, cnejii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile când nu-şi vor boteza copiii în legea apuseană. Preoţilor ortodocşi care vor boteza vreun copil în legea ortodoxă li se va confisca proprietatea… Din dovezi suficiente am înţeles că unii oameni, cu sufletul stricat, care fuseseră renăscuţi în credinţa catolică prin botez, lepădând frica lui Dumnezeu şi nesocotind chinurile iadului, au trecut la legea schismaticilor şi trăiesc cu ei,… poruncim prin puterea acestei scrisori, ca perpetuii noştri castelani din Sebeş, să-i despoaie de toată averea lor mişcătoare pe toţi aceia care ar trece le schismatici după botezul lor şi dacă trăiesc cu aceie, iar dacă sunt găsiţi nobili sau cneji în astfel de răutate stricăcioasă şi condamnabilă, moşiile unora ca aceştia, castelanii să le sechestreze pentru maiestatea noastră.”[5]
Nu e de mirare că în încercarea, uneori disperată de a scăpa de persecuţiile religioase şi pentru a-şi păstra domeniile, fruntaşi ai nobilimii transilvănene vor trece la legea latină şi se vor maghiariza. Însă în cea mai mare parte românii nu vor renunţa la legea lor conştientizând că aceasta face parte din însăşi fiinţa lor naţională şi o abdicare de la ea ar fi echivalentă cu o apostazie dublată de o deznaţionalizare.
Dârzenia cu care îşi vor apăra „legea şi neamul” va face ca, în ciuda stării de iobăgie în care populaţia din Transilvania se va menţine până în secolul al XIX-lea, aceasta să rămână de-a lungul veacurilor majoritar ortodoxă şi românească.
Secolul al XIV-lea va fi un nou veac al silniciilor căci numărul de aderenţi pe care scaunul pontifical îi pierduse în urma Reformei se vroia acum suplinit de cel al noilor convertiţi, care nu vor fi doar dintre reformatori ci şi din rândul ortodocşilor. Biserica Catolică nu va învăţa nimic din faptul că primatul papal fusese cauza dezbinării creştinătăţii, prin contra-reformă ea va înainta pe calea greşită a încercării de a impune primatul papal cu sila.
Pe baza hotărârii de unire de la Florenţa (6.07.1439), Roma promitea ortodocşilor că va lăsa nealterat ritul cerând doar acceptarea celor patru puncte florentine:
– primatul papal;
– Filioque;
– purgatoriul;
– azima.
Aceasta era în fond, o amăgire căci se proceda apoi la o catolicizare treptată în scopul asimilării treptate în catolicism. După un plan bine gândit, la început Roma cerea doar acceptarea primatului papal, disimulând că renunţă la celălalte trei puncte florentine, dar îndată după unire, le intercala şi pe celălalte aşa cum se va întâmpla şi în cazul românilor din Transilvania.
Unirea cu Roma în aceste condiţii avea toate şansele de izbândă dată fiind starea deplorabilă în care se aflau preoţii ortodocşi.
Ordinul iezuit va deveni purtătorul de stindard al unei astfel de uniri, călugării iezuiţi vor primi instruirea necesară în colegii special înfiinţate în acest scop, astfel: papa Grigorie al XV-lea înfiinţează: „Sacra Congregatio de propaganda fide.” Printre altele în documentul de înfiinţare al acestei instituţii apare ideea că ortodocşii „îndobitociţi” în rătăcirea lor nu au şansă de mântuire decât prin Biserica Romano-Catolică.[6]
Primul rezultat strălucit al acestui plan a fost sinodul de la Brest-Litovsk (1595-1596), prin care populaţia ruteană şi ucraineană ortodoxă se unea cu Roma sub presiunea statului catolic polonez. Acţiunea necreştină a catolicilor din Polonia nu se va limita doar la jafuri, pângăriri de altare ortodoxe şi exilări, ci li se va impune ortodocşilor, sub ameninţarea cu sabia, să-şi facă cruce ca şi romano-catolicii şi să citească simbolul niceo-constantinopolitan cu adaosul Filioque.
La fel se va întâmpla în Transilvania după pacea de la Karlovitz din 26 ianuarie 1687.
Perioada dominaţiei otomane în Transilvania a fost şi ea nefastă din punct de vedere religios, astfel spre exemplu, în cursul expediţiei turceşti din 1568 au fost arse şi jefuite catedrala şi reşedinţa mitropolitană din Alba Iulia, păstor fiind la acea dată Sava Brancovici. Şi dacă otomanii nu au impus renunţarea la credinţă, principii calvini care s-au perindat la conducerea Transilvaniei au avut numeroase tentative de convertire la calvinism a românilor, ajungându-se la un moment dat la subordonarea mitropolitului ortodox, superintendentului calvin.
În 1688 Dieta Transilvaniei acceptă protectoratul Austriei, jugul de lemn al stăpânirii otomane a fost înlocuit cu cel de fier al stăpânirii austriece.
1698-1701 este perioada perfectării unirii cu biserica Romei. Nu trebuie uitat că, în această perioadă, Biserica Catolică avea o doctrină conform căreia, de libertate nu se putea bucura decât adevărul, adică învăţătura catolică, eroarea nu are dreptul la libertate. Pe de altă parte puterea politică, adică statul habsburgic, în cazul Transilvaniei, urmărea să facă din acest teritoriu o moştenire de drept, o parte integrantă a imperiului absolutist. Problema de care puterea imperială se lovea era că, dacă în restul imperiului, catolicismul era un instrument de dominaţie şi unificare suplinind lipsa de unitate naţională, în Transilvania, în rândul religiilor recepte, recunoscute prin Diploma Leopoldină, tocmai cea catolică era cea mai slabă. Prin urmare era de aşteptat ca stăpânirea habsburgică să se gândească la câştigarea de partea ei a poporului român-ortodox, care sub domniile calvine suferise nenumărate mizerii şi prigoane.[7]
Unirea unei părţi a românilor ortodocşi din Transilvania cu Roma (cu implicaţia acceptării unor subtilităţi dogmatice, pe care le-am amintit şi care în fond nu prezentau în conştiinţa masei credincioşilor prea mare importanţă şi nici chiar pentru mulţi dintre clerici, pentru că riturile şi pravila ortodoxe rămâneau aceleaşi) va fi înfăptuită la sinodul din 1698 prezidat de mitropolitul Atanasie Anghel, pe temeiul unor şantaje, mai ales al îmbunătăţirii social-economice şi politice, care au fost fixate concret în a II-a Diplomă Leopoldină (19 martie 1701). În cele 15 puncte biserica şi preoţii uniţi sunt asiguraţi de scutirile şi privilegiile preoţilor catolici. Dar ceea ce era mai important era permisiunea imperială de a se pune capăt situaţiei de discriminare extremă în care fuseseră aruncaţi românii din Transilvania. Şi clericii şi cei din starea plebee care se vor uni, după normele prevăzute vor fi cuprinşi în Statul catolic şi astfel vor fi socotiţi între stări şi vor avea toate beneficiile, ne mai fiind toleraţi, ci reaşezaţi în rândul celorlalţi.
După cum se ştie nimic din toate acestea nu s-au înfăptuit. Iobagii au rămas într-o stare intolerabilă de asuprire şi exploatare cum nu mai exista în Europa epocii nici măcar în statele supuse de înapoiatul feudalism otoman.
Referindu-se la actul uniaţiei, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu numeşte răspicat acest proces ca fiind „dezbinarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania”. Vehemente voci se vor ridica din rândul credincioşilor care vor protesta împotriva unirii ( ex: Şcheii Braşovului):
„Noi, părinte, papistaşi morţi, dar vii nu vom fi… gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem.”[8]
Mulţi dintre cei care vor protesta vor fi închişi, iar unele obşti de credincioşi vor intra sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei. Iată o impresionantă mărturisire din 5 mai 1723 prin care credincioşii din Braşov şi Ţara Bârsei făgăduiau să rămână ortodocşi, fideli Bisericii Răsăritului:
„de care sfântă credinţă nici sabia, nici focul, nici închisoarea, nici sărăcia, nici nevoia, nici foamea, nici goana, nici moartea să nu ne poată despărţi.”[9]
O mişcare protestară plină de curaj va genera călugărul Visarion Sarai, care va sfârşi martiric în temniţa înfiorătoare Kufstein, din munţii Tirolului. Mişcarea însă va produce mare îngrijorare în rândul autorităţilor transilvănene, care vor înştiinţa putera imperială. Astfel, împărăteasa Maria Tereza dă în aprilie 1766 guvernului Transilvaniei trei decrete prin care preoţii hirotoniţi în Ţările Române să fie pedepsiţi şi mai mult. Preoţii şi credincioşii ortodocşi care ar fi împiedicat lucrarea de promovare a uniaţiei erau pedepsiţi cu închisoare, bătăi şi amenzi în bani. Dar mişcarea începută de Visarion Sarai nu va înceta, ci va fi continuată de Oprea Miclăuş şi alţii (Moise Măcinic, Ioan din Galeş). Marea majoritate îşi vor găsi sfârşitul în aceeaşi temniţă înfricoşătoare de la Kufstein.
Răscoala condusă de Sofronie de la Cioara (azi Săliştea) va angaja aproximativ întreg teritoriul Transilvaniei şi ea poate fi considerată o biruinţă a ortodoxiei, căci zeci de sate vor părăsi uniaţia. Speriată, împărăteasa bate pentru o clipă în retragere, văzând planul celor 60 de ani scurşi, zdruncinat din temelii. Dar va găsi soluţia, trimiţându-l pe generalul Nicolae Adolf baron Bucow aici, în calitate de comandant al forţelor militare. El avea datoria să înăbuşe răscoala, să cerceteze neînţelegerile şi să întocmească o statistică a preoţilor uniţi şi ortodocşi. Nici nu poate fi vorba de o statistică obiectivă, pe parcursul ei înfăptuindu-se nenumărate abuzuri şi constrângeri, însă cu toate acestea rezultă o categorică superioritate a credincioşilor ortodocşi.
Cea mai mare barbarie, dincolo de nedreptăţile, schingiuirile şi declaraţiile false, pe care o va săvârşi generalul Bucow este distrugerea a zeci de mănăstiri şi schituri din toată Transilvania. Cele solide, din piatră ori cărămidă, vor fi distruse cu tunurile, iar cele din lemn vor fi arse. În vara lui 1761 este semnată condamnarea la moarte a monahismului românesc în Transilvania.
Preoţii ortodocşi sunt arestaţi pentru a li se lua bisericile, credincioşi ortodocşi sunt traşi pe roată pentru că refuză să se declare uniţi; mulţi dintre ei fug în Ţara Românească. Abuzurile sunt nenumărate şi consecinţele dezastruoase. Prin astfel de mijloace, desigur, numărul uniţilor va creşte simţitor. Se întâmplă chiar ca satele să fie declarate unite, fără a se cerceta dacă credincioşii sunt sau nu de această credinţă.
O schimbare de optică se va produce la 29 octombrie 1781, când împăratul Iosif al II-lea dă aşa numitul „Edict de toleranţă”, prin care se interzice asuprirea cetăţenilor pe motive de credinţă, îngăduindu-se chiar şi zidirea de biserici. Dându-şi seama de pericolul în care era pusă uniaţia prin acest edict, împăratul va reveni asupra lui cu un rescriptum prin care erau reglementate trecerile la ortodoxie. În ciuda revenirii cu acest rescriptum care făcea imposibilă practic întoarcerea la ortodoxie, numeroase din satele ce fuseseră trecute cu forţa la uniatism pornesc o puternică mişcare de întorcere la credinţă, încât va fi necesară intervenţia forţei armate pentru menţinerea unirii.
Din cele expuse aici se poate lesne observa că perioada, destul de îndelungată a stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei a fost una plină de cutremurătoare suferinţe, cotropitorul a ştiut să lovească cu o constanţă diabolică acolo unde durea cel mai tare, în suflet, în legea străbună. Este neîndoielnic că, în această perioadă românii din Transilvania au fost eliminaţi din istoria oficială a pământului pe care au trăit, însă ei au continuat să trăiască o istorie proprie, istoria reală a popoarelor ajunse sub stăpâniri ce le vor exploata nemilos, dezvoltându-şi cultura proprie, făurind un nepreţuit tezaur de înţelepciune, exprimat în poezie, în cântec, în basme şi proverbe, şi-a construit din elemente arhaice o viziune proprie despre lume, modelând ortodoxismul în tiparele acestei viziuni specifice, şi organizându-şi viaţa în modul corespunzător imperativului de a se apăra necontenit de sufocanta asuprire, dovedind o uimioare capacitate de a se opune cu tenacitate eforturilor de a-l nimici, paradoxal, dezvoltându-şi mereu potenţialul de vitalitate, rezistenţă şi luptă.[10]
Cu capul plecat şi umerii încovoiaţi sub grelele dări, ignoraţi, deşi erau naţiune majoritară pe pământul pe care s-au născut ca neam, ei vor rămâne ancoraţi în legea şi neamul lor. Din bruma de venit îşi vor construi lăcaşuri de închinare, mici şi ieftine, simple ca sufletele lor, vor zugrăvi icoane cu o candoare copilărească şi nu vor înceta să privească dincolo de Carpaţi cu convingerea fermă că acolo sunt fraţii de-un sânge, care le vor întinde-o mână de-ajutor. Secolul al XVIII-lea este unul de mari frământări, el debutează cu nefasta uniaţie şi e plin de martiri, el este însă şi secolul bisericilor de lemn şi al icoanelor pe sticlă, aceste două tipuri de manifestări ale trăirii spirituale fiind foarte grăitoare pentru tipologia oamenilor acelei vremi.
Pe două puncte de sprijin se vor baza iobagii transilvăneni, în primul rând pe Dumnezeu, pe care nu-L vor uita, şi pe fraţii lor români, românismul şi ortodoxia, iată coordonatele esenţiale pe care se mişcă şi la care nu vor a renunţa, pentru că ştiu că ar echivala cu anularea propriei identităţi. Văzându-şi bisericile luate şi mănăstirile arse, ei păstrau în suflet speranţa că va veni o vreme când zvelte locaşuri, asemenea celor moldave, se vor ridica şi pe pământul lor stropit cu sângele şi sudoarea suferinţelor îndelungate.
Încheiem această scurtă rememorare a unui dureros episod istoric cu cuvintele unor români ortodocşi ardeleni dintr-o plângere referindu-se la abuzurile uniatiste:
„ Şi ne-au pus sub birşag şi ne-au prins pe noi, mai mult decât 300 de oameni, tot fruntea şi noi ne-am jeluit că nu ne vom uni; suntem gata să ne aduceţi muierile şi copiii să le tăiaţi capetele, apoi nouă, să ştiţi Măria Voastră că omul nu-i slobod cu trupul, dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit şi ne-au pus sub birşag mare, cumplit şi încă supt bătaie.”[11]
Istoria le-a mai rezervat românilor din Ardeal perioade nefaste şi pline de suferinţe. Le vom aminti doar pe cele mai cutremurătoare cu intenţia de a reuşi să înţelegem un lucru esenţial şi anume că toate aceste umilinţe, toate aceste dureri s-au transformat mai târziu în catalizatori.
30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Transilvania devenea din nou o rană deschisă. Pentru a ilustra fanatismul ce cuprinsese unele minţi în acea vreme dăm alăturat câteva rânduri dintr-un roman al unui scriitor maghiar Dücsö Csaba, Nincs Kegyelem ( Nici o milă!) (1939)
„Voi suprima pe fiecere Valah ce-mi iese-n cale. Pe fiecare îl voi suprima. Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe. Voi trece prin sabie toată populaţia, voi otrăvi fântânile şi voi ucide până când şi copiii din leagăn. În germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o îndurare. Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte.”[12]
Citatul continua în termeni şi mai şovini, redarea lui în întregime e inutilă, pentru că faptele vor depăşi vorbele. Caracterul terorist şi sângeros al stăpânirii maghiare s-a confirmat prin masacrele de la Ip şi Trăznea, unde au fost împuşcaţi sute de români.
Iată cum descrie episcopul Oradiei, Nicolae Popovici evenimentele din primele zile ale lui octombrie 1940: „Zeci de mii de români au fost scoşi de jandarmii, maghiari prin surprindere, din casele lor şi din agoniseala vieţii lor şi după ce au fost batjocoriţi, ameninţaţi şi umiliţi, au fost întemniţaţi şi apoi au fost duşi între baionete şi îmbarcaţi în vagoane de vite şi au fost alungaţi peste graniţă fără nici un simţ de omenie sau de ruşine, numai cu hainele de pe ei. Aşa am fost alungaţi toţi românii fruntaşi din oraşele Transilvaniei de Nord. Aşa am fost alungat şi eu, episcopul vostru, din reşedinţa episcopală din Oradea şi, după ce am stat în temniţă în noaptea de 4 spre 5 octombrie, am fost încolonat cu alţi peste 300 din cei mai de seamă români ai oraşului Oradea- între jandarmi şi am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi apoi trimişi peste graniţă. După alungarea noastră, care a fost semnul începerii prigoanei, au fost alungaţi cu miile şi ţăranii noştri din satele şi de pe moşiile lor.”[13]
Iată câteva relatări cutremurătoare care se dovedesc a fi valabile pe întreg teritoriul Transilvaniei: astfel Episcopul Vasile Stan al Maramureşului îi scrie despre soarta nefericită a bisericii pe care o păstoreşte, patriarhului Nicodim: „Cu adâncă durere sufletească, Vă aduc la cunoştinţă că Episcopia noastră, a Maramureşului, este complet distrusă de teroarea administraţiei militare maghiare.”[14] Exilat, episcopul Vasile Stan va cere încuviinţarea de a încredinţa păstoria duhovnicească şi canonică episcopului Nicolae Colan de la Cluj. Acesta este singurul care va rămâne în funcţie pe timpul ocupaţiei hortyste. În această perioadă a suferit desigur, nenumărate persecuţii şi umilinţe. Având 50 de ani şi fiind episcop, a fost chemat la centrul de recrutare de la Cluj, unde i se eliberează un certificat de recrutare în care era declarat „apt pe front”, fapt unic în istoria bisericii creştine.[15]
Am amintit câteva din momentele grele prin care biserica a trecut, în Transilvania, nu pentru a răscoli răni adânci, ci pentru a avea un tablou complet, pentru a putea înţelege de ce aici e mai altfel decât în altă parte din România.
Şi dacă tot am încercat o marcare a momentelor grele nu se poate să trecem cu vederea pe ultimul, cel mai apropiat de noi şi care a fost activ şi foarte frustrant pentru întreaga ţară – dictatura comunistă.
Dacă până acum tragediile au venit dinspre Apus, 1944 este momentul când Răsăritul îşi are rolul său. Teritoriul României va fi mutilat, de data aceasta în partea de Est, iar ţara va intra în zona de influenţă a Imperiului Roşu, care va instaura unul dintre cele mai atroce sisteme care au existat vreodată.
Acest sistem ateu devenea stăpân pentru o jumătatede secol în România, producând ravagii pe multiple planuri, cel mai grav fiind cel spiritual. Călugări alungaţi din mănăstiri, biserici dărâmate, aşezăminte monahale închise sau transformate în muzee, iată câteva din realizările epocii nu de mult apuse. Un timp al minciunii şi terorii care a ţinut în chingi de fier un popor ce s-a născut creştin. Dar în ciuda tuturor opresiunilor, interzicerilor şi terorii, românii nu au încetat să creadă-n Dumnezeu. Cuvintele ardelenilor de acum trei veacuri îşi dovedeau încă o dată veridicitatea: „…că omul nu-i slobod cu trupul, dar este cu sufletul”. Aici e dovedită toată zădărnicia oricăror teorii de orice fel ar fi ele, în faţa sufletului care e „suflarea, chipul lui Dumnezeu” sunt neputincioase. Pot vătăma trupeşte, pot face genocide chiar, şi marea majoritate a acestor sisteme opresive au făcut-o, însă în faţa spiritului ele devin hilare, neputincioase şi ridicole. Adesea închisorile comuniste din locuri de exterminare au ajuns să fie academii ori spaţii de convertire.[16]
Tragic prins între Orient şi Occident, teritoriul românesc a fost în decursul istoriei spaţiul a nenumărate suferinţe îndurate din exterior. De această dată, ceva străin firii poporului român era impus ca regim politic şi se încerca o forţată adaptare a lui la specificul românesc. Aşa se poate explica apariţia astăzi a câtorva mănăstiri de dimensiuni impresionante, precum Mănăstirea Bârsana în judeţul Maramureş, Mănăstirea Portăriţa în judeţul Satu Mare, Mănăstirea Floreşti în judeţul Cluj şi Mănăstirea Sfintei Cruci în judeţul Bihor.După o aşteptare de sute de ani de când ardelenii priviseră cu tristeţe în suflet dincolo de Carpaţi, impresionantele ctitorii ale domnitorilor moldavi, venise timpul ca şi aici să fie „tinda raiului” şi „grădina Maicii Domnului”. Entuziasmul şi deschiderea pe care au manifestet-o nu-şi găseşte ilustrare mai bună decât admirându-le ctitoriile. Aceste mănăstiri s-au născut din lacrimile veacurilor trecute. Nu vrem să fim patetici, dar e convingerea noastră fermă că suferinţele trecutului au rodit în prezent, căci orice suferinţă e aducătoare de roade, şi cu cât e mai dureroasă şi mai îmdelungată, cu atât se va dovedi în final mai prolifică.
[1] Vezi. Pr Prof Dr. Dumitru Stăniloae Uniatismul din Transilvania, Bucureşti, 1973.p.3
[2] Les Mémoires de Grand Ecclésiarque de l’Eglise de Constantinopole, Sylvestre Siropulos sur le Concile de Florence x,11, éd. V, Lament Paris 1971, apud Pr Prof Dumitru Stăniloae Op cit, p 3 .
[3] Apud Pr Prof Dr. Dumitru Stăniloae, op cit, p.6
[4] Vezi Nicolae Iorga- Istoria Bisericii Române, vol I, Bucureşti 1929, pagina 26
[5] Ştefan Meteş, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, vol. I, Sibiu, 1935, apud Pr Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Op cit., p.42-43
[6] Cf., Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 8
[7] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu ,Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp.289 – 130
[8] Apud Francisc Păcurariu-Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura Minerva, Bucureşti-1988, pag.103
[9] Apud Ibidem , pag. 375
[10] Vezi *** Transilvania- Istorie şi dăinuire românească , Editura Sirius, Bucureşti, sine anno, passim
[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. pag. 19
[12] Apud Ioan N. Ciolan- Transilvania ultima prigoană maghiară, Ed. Europa, Roma, 1980, p. 6
[13] Nicolae Episcopul Oradiei- Lespezi de altar, Beiuş, 1942, pag. 128-129
[14] Apud Ioan N. Ciolan, op. cit. p, 6
[15] Vezi Ioan N. Ciolan, op. cit. passim
[16] Cf. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, ed. Dacia, 1991
