Ţara Crişurilor – repere

Ţara Crişurilor – Oradea – câteve repere

      N-am vrea să relatăm procesul de apariţie fizică, concretă a complexului monahal Sfânta Cruce înainte de a face o scurtă anamneză oraşului în care s-a dezvoltat. Aşadar ne întoarcem la istorie de data aceasta având în vedere doar spaţiul restrâns al acestei aşezări citadine cu simplul scop de a răspunde întrebării: Unde s-a născut Mănăstirea Sfintei Cruci ?

      În secolul I î.Hr. pe locul oraşului Oradea exista o puternică comunitate dacică. Tot aici au fost descoperite şi unele „turnătorii de metal”, ceea ce explică în bună măsură numeroasele vestigii aflate în zonă.
      Secolele al III-lea şi al IV-lea sunt cele în care valurile popoarelor migratoare gepizi, ostrogoţi şi mai ales sarmaţi, iar mai târziu avari, au năvălit în aceste locuri.
În secolul al IX-lea se formează Voievodatul bihorean şi tot atunci se încheie şi procesul de asimilare a slavilor. Spre sfârşitul secolului al X-lea existau legături stabile între voievodatul românilor condus de Menumorut şi Imperiul Bizantin. Notarul Anonymus, în secolul al XII-lea consemna în Gesta Hungarorum, că între Tisa şi pădure, deci în Ţara Crişurilor, Menumorut, vasal al împăratului bizantin, avea cetatea Bihorului. În secolul al X-lea se produsese înfrângerea lui Menumorut de către unguri, lupta înhcheindu-se cu căsătoria fiicei lui Menumorut cu fiul regelui Arpad.
      Episcopia catolică de Oradea e fondată de către regele Ladislau I (1077-1095), nu se cunoaşte cu exactitate data, cert e faptul că cronica lui Thuroczi susţine fondarea  ei de către acest rege, dealtfel şi Statutele capitlului orădean susţin în partea lor primă acelaşi lucru[1]. Această episcopie va fi una dintre cele mai prospere instituţii orădene.
Cele mai multe instituţii monahale romano catolice s-au înfiinţat pe teritoriul oraşului începând cu secolul al XIII-lea.
În 1241 hoardele tătare năvălesc în zonă, satele sunt arse şi ogoarele pustiite. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea se atestă prin documente şi prin numele zidurilor de pe teren o strategie de apărare construită în funcţie de zidurile şi de turnurile cetăţilor: Oradea, Cheresig, Adrian, Şinteu, Dezna, Pâncota, Palota.[2]
      La începutul feudalismului dezvoltat (a II-a jumătate a secolului al XIV-lea) sunt menţionaţi la Oradea sculptorii Martin şi Gheorghe care toarnă în bronz lucrări impresionante. Treptat Oradea devine un centru cosmopolit, aici se stabilesc mulţi italieni care vor da şi nume câtorva cartiere ale oraşului: Veneţia-Velenţa, Olosig. Între 1409-1426 scaunul episcopal al Oradiei este ocupat de luminatul umanist Andrea Scolari. Acum sunt în mare circulaţie aici, ideile umanismului european din care un alt mare cărturar se va folosi – Nicolaus Olahus, în vremea când va fi elev, aici, la dascălul Sigismund Thurzo.
      În 1552 are loc conscrierea locuitorilor din comitatul Bihor, şi se constată dispariţia a 140 de aşezări menţionate în lucrările anterioare, însă este foarte plauzibil ca o serie de sate din Ţara Crişurilor să nu apară în aceste registre de dijme papale pentru că nu au plătit-o niciodată, şi mai există şi situaţia în care nu toate localităţile înscrise în registrele de dijme papale erau catolice, o bună parte fiind ortodoxe, însă le era impusă cu de-a sila plata dărilor papale.
Pentru a avea o privire mai concretă faţă de dispunerea aşezărilor, precizăm că la sfârşitul secolului al XVI-lea, comitatul Bihor, parte a Principatului Transilvaniei, avea următoarele limite administrative: se învecina cu comitatele Satu Mare şi Sălbaci la nord, Békés, azi în Ungaria, la vest, Zarand la sud şi Alba la sud-est. Conform topografiei de azi, Bihorul se întindea în secolul al XVI-lea până în dreptul localităţilor Pişcolţ (jud. Satu Mare), Negreni (jud. Cluj), Chişinău Criş, Tăuţi, Săliştea de Beliu. În centrul acestui comitat era Oradea care, începând cu secolul al XIII-lea dobândise statut de oraş.
      Oradea, la fel ca şi restul oraşelor europene, s-a născut din ceva, nu ex nihilo. S-a dezvoltat apoi lent şi continu.
Prin Oradea şi Ţara Crisurilor treceau drumuri comerciale europene importante la acea oră. Oradea era şi punct vamal de marcă pe drumul comercial care venea dinspre Ţara Românească şi Moldova, prin Transilvania şi mergea mai departe prin Buda şi centrul Europei. În secolul al XVI-lea cele mai bune drumuri ale negustorilor orădeni treceau prin Debreţin – Tokai – Kosice – Nowisacz – Cracovia, ori Satu Mare – Tokai – Kosice – etc. până la Cracovia. Din Cracovia veneau o seamă de produse din Polonia şi Apusul Europei şi de aici se transmiteau mai departe. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea Oradea, sub aspect urbanistic, nu era decât un târg compus din mai multe sate care gravitau în jurul cetăţii.
      Începutul secolului al XV-lea prevesteşte pericolul otoman. Andreas Scolari, episcopul umanist va moderniza cetatea Oradiei, astfel că în 1474 ea va rezista atacului turcesc.
Bătălia de la Mohacs din 1526 are drept consecinţă înfiinţarea Paşalâcului de Buda. Cetatea Oradiei rezistă însă la asediul din 1598, şi ea va trece sub suzeranitatea habsburgilor, pentru ca la 27 august 1660 să devină centru de paşalâc. Va urma o perioadă grea cu dări apăsătoare şi prin urmare va avea loc un proces de depopulare. Cea mai mare parte a satelor rămân însă pe loc. Începutul stăpânirii otomane a fost foarte greu în Bihor, multe aşezări fiind arse, în aceste flăcări dispar şi multe din modestele lăcaşe de cult ale românilor.
După ocupaţia otomană, Episcopia Romano-Catolică şi Capitlul de Oradea îşi reiau drepturile devenind unii dintre cei mai mari stăpâni feudali din Transilvania.
La 26 iulie 1775 a fost semnat decretul imperial de fondare şi dotare a Episcopiei greco – catolice orădene, episcop fiind numit Moise Dragoş.
      Cea mai importantă activitate spirituală românească, din Oradea secolului al- XVIII- lea a desfăşurat-o episcopul greco catolic Ignatie Darabant, unele cercetări îl văd pe acesta ca unul dintre autorii prezumtivi ai primului memoriu politic aparţinând românilor din Transilvania: „Supplex Libellus Valachorum”. S-a iniţiat astfel o puternică mişcare de revendicări politice şi sociale româneşti, dealtfel nu numai el ci şi urmaşii lui pe scaunul episcopal vor lua parte sau vor iniţia, împreună cu cărturari de marcă, acţiuni de dobândire a drepturilor naţionale şi politice româneşti. Astfel Samuil Vulcan înfiinţează la Beiuş în 1828 un liceu cu învăţământ în limba română, primul de acest fel din Transilvania. El a fost în foarte apropiate relaţii de colaborare cu corifeii Şcolii Ardelene, îndeosebi cu Petru Maior. Acţiunea ierarhilor greco-catolici orădeni în lupta de emancipare naţională şi culturală a fost una salutară, lor datorându-li-se numeroase din lucrările monumentale. Spre exemplul, sus-amintitul episcop Samuil Vulcan este cel care a coordonat imensa muncă de elaborare a dicţionarului poliglot Lexiconul românesc-unguresc-nemţesc, cunoscut sub numele de Lexiconul de la Buda.
      În ce priveşte comunitatea ortodoxă, date fiind dificultăţile financiare şi naşionale paşii ei sunt mult mai lenţi.
Prima biserică ortodoxă din Oradea datează din anul 1720, a fost ridicată din lemn în târgul Velenţa, biserica ce se află aici la ora actuală este în stil baroc şi a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea a fost considerată pe perioada fiinţării Consistoriului în Velenţa ca fiind catedrală.
      Deşi petiţii se făcuseră în repetate rânduri, credincioşii ortodocşi nu şi-au putut ridica biserici decât după Edictul de toleranţă al lui Iosif al II-lea, din 1781. În vara lui 1784 doi reprezentanţi ai comunităţii ortodoxe sunt primiţi la împărat şi obţin aprobarea construirii bisericii din Oraşul Nou, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (Biserica cu Lună). Piatra de temelie a fost aşezată în 9 noiembrie 1784.[3] Va fi finalizată în 1790, în stil baroc şi în turn va avea un mecanism ce pune în mişcare un glob reprezentând Luna, mecanismul arată fazele Lunii şi de aceea biserica e cunoscută sub denumirea de Biserica cu Lună.
      Pe cheia de boltă a acestei biserici apare în frescă portretul lui Horea încoronat, ca emblemă a luptei pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor ortodocşi orădeni.
În 20 februarie 1792, împăratul Leopold al II-lea înfiinţează Consistoriul ortodox din Oradea. Preşedintele consistoriului Mihail Manuilovici, viitorul dascăl al lui Andrei Şaguna, a avut de dus o luptă grea, pe de-o parte cu prozelitismul greco – catolic inaugurat de Samuil Vulcan, iar pe de altă parte, va încerca a scoate episcopia Aradului, de care aparţinea Oradea, de sub influenţă sârbă.
      Lipsa clerului ortodox în zonă era acută astfel că Mihail Manuilovici propune în 1814 înfiinţarea la Oradea a unei şcoli confesionale, care însă va lua fiinţă la Arad şi nu la Oradea aşa că situaţia se va menţine tot la fel de grea din această perspectivă.
      În prima jumătate a secolului al XIX-lea efortul comunităţii ortodoxe a fost centrat pe finalizarea lucrărilor la biserica Sfântul Nicolae, ea a fost sfinţită la 11 iunie, 1832 Sfânta Liturghie fiind săvârşită de episcopul arădean Maxim.
      Un comitet parohial coordona activităţile spirituale ale comunităţii; numeroase personalităţi marcante au făcut parte din el, precum Emanoil Gojdu şi Nicolae Jiga.
În timpul lui Ioan Meţianu, care a condus consistoriul între anii 1874-1875, s-au făcut demersuri pentru reactivarea Episcopiei de la Oradea, demersurile s-au făcut mai ales de către Miron Romanul la Congresul bisericesc din 1870.
1892-1899 Consistoriul e condus de Iosif Goldiş, care în 18 octombrie 1900 ajunge episcop de Arad. Congresul Mitropoliei Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania decide înfiinţarea a trei eparhii noi pe teritoriul mitropoliei (la Timişoara, la Oradea, la Cluj). Din pricini financiare înfiinţarea Eparhiei de Oradea se va tărăgăna până în 1920, primul episcop fiind numit Roman Ciorogariu.
      La 1 octombrie 1921 a fost instalat la Catedrala Episcopală (Biserica cu Lună), episcopul Roman Ciorogariu, Sfânta liturghie a fost săvârşită de mitropolitul Ardealului dr. Nicolae Bălan împreună cu un sobor de clerici printre care s-a remarcat şi episcopul Aradului Ioan Papp.[4]

Oradea 1992

Scaunul episcopal al Oradiei era ocupat la acea vreme de vrednicul de pomenire, Prea Sfinţitul Episcop Doctor Vasile Coman.

      Una dintre cele mai arzătoare dorinţe ale sale era ca Bihorul să aibă o viaţă monahală autentică şi efervescentă. Înfiinţarea unei mănăstiri de maici se contura ca o idee tocmai potrivită pentru un astfel de deziderat, însă lucrul nu era deloc uşor. Cel mai dificil era să fie aflaţi oamenii care să aibă vocaţia de întemeietori, de deschizători de drumuri. Dar Dumnezeu cu atotînţelepciunea Sa, în momentele de grea cumpănă întinde mâna spre robii Săi. Astfel, cu ajutor de sus şi Prea Sfinţitul a găsit oamenii potriviţi.

      De la Mănăstirea de tradiţie a Râmeţilor va veni maica Mina împreună cu sora şi mama sa. Iniţial ea fusese trimisă în ascultare la Episcopia Oradiei Bihorului şi Sălajului, dar vlădica va descoperii în ea omul pe care îl căuta, cu care îşi putea pune în aplicare planul elaborat de atâta timp.
Maica Mina venea cu educaţia monahală a unei mănăstiri de marcă şi a unor duhovnici de mare renume precum părintele Dometie Manolache. Intrată la vârsta de 14 ani în mănăstire, ea fusese trecută prin şcoala grea a anilor de restrişte ai vieţii monastice româneşti.
      La început neîncrezătoare în propriile sale forţe dar cu nădejdea neclintită în ajutorul Celui de sus, maica Mina va primii una din cele mai grele ascultări ale vieţii sale, şi anume aceea de a da naştere unei mănăstiri.
      Ca orice călugăr autentic, ea îşi iubea mănăstirea de metanie şi nu înceta să repete că se va întoarce acolo, dar vlădica Vasile, cu autoritatea harului arhieresc, îi  spunea că indiferent dacă el va mai fi sau nu, maica nu are binecuvântare să se întoarcă până când mănăstirea de maici nu va prinde contur, nu se va constitui în nucleu generator de trăire spirituală.
Indiferent de temeri şi nelinişti, indiferent de propriile dorinţe, maica Mina avea datoria de a deveni o purtătoare de stindard.
      Dacă PS Vasile aflase omul, trebuia să afle şi locul unde urma ca visul să devină realitate. Cu certitudine nu ştia decât că acest loc trebuia să fie în Bihor dar nimic mai mult. Gândul lui era sinonim cu dorinţa de atâtea secole a ardelenilor dintotdeauna: „De ce să nu avem şi noi (în Bihorul nost`), o mănăstire ca cele din Moldova?”
După mai multe căutări şi tatonări s-a aflat un teren ce părea potrivit. Nu departe de oraş, la cca 2 km, pe malul drept al Crişului Repede se afla o zonă deluroasă, proprietate a unei staţiuni pomicole, un teren pe care de peste o sută de ani nu se mai construise nimic. Aici nu exista decât o clădire veche şi uitată dar care îşi păstra farmecul său.
Dat fiind faptul că Prea Sfinţitul îşi simţea puterile sfârşite, căci bolile fizice îl măcinau din ce în ce mai tare, va lua iniţiativa foarte repede, va face demersurile necesare, astfel încât, în prima zi din Postul Mare a anului 1992, într-un altăraş improvizat în doar trei zile va oficia însuşi Prea Sfinţia Sa slujba de deschidere. Din acest moment se putea vorbi de existenţa unei mănăstiri ortodoxe în Oradea, lucru ce, cu doar câţiva ani în urmă, ar fi părut o imposibilitate.
      În neaşteptat de scurt timp Prea Sfinţitul Vasile Coman a trecut la cele veşnice, în vara anului 1992, iar maica stareţă a noii mănăstiri, maica Mina Bădilă rămânea să-şi ducă la bun sfârţit ascultarea pe care o primise de la vlădica.
      Treptat lucrurile au început să prindă contur. Cu siguranţă nimic nu a fost uşor dar a existat extraordinara dragoste a oamenilor care au venit să aducă puţinul lor, fie prin forţă fizică, fie prin forţă financiară, fiecare cu ce a considerat, dar mai ales cu sufletul deschis. Astfel că mănăstirea îşi revendică ca şi ctitori pe oamenii acestor locuri. Entuziasmul lor a fost fermentul care a generat acest complex monahal.
      Prima dată a apărut bisericuţa de lemn, modestă şi smerită, cu înfăţişarea ei firavă dar respirând secolele de zbucium şi suferinţă, apoi a început să se ridice falnică şi impunătoare biserica de zid, apoi corpurile de chilii…
      Biserica de zid era programată să respire aerul moldav, de aceea ea a fost împodobită cu frescă exterioară, vroia să împlinească dorinţa vlădicăi şi nu doar a lui, „de a fi şi în Bihorul nost mănăstire ca în Moldova”.
Şi pentru a fi mai edificator acel greu dar frumos început alăturăm căteva imagini pe care le considerăm mai edificatoare.