Biserica nouă

Adeseori aminteam în capitolul introductiv faptul că două erau direcţiile spre care privirea românilor ardeleni se îndrepta în momentele cele mai critice  ale existenţei lor: în sus, spre Dumnezeu şi dincolo de Carpaţi, la fraţii lor de neam şi lege.

Dacă în Transilvania putem vorbi de-abia din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea de biserici ortodoxe şi cetăţi din piatră şi cărămidă, în Moldova ele apar imediat după a doua jumătate a secolului al XIV-lea, aşadar este explicabilă atracţia pe care această provincie o exercita faţă de transilvăneni care nu puteau nici măcar să-şi folosească limba în actele oficiale, decum să mai nădăjduiască să-şi înalţe biserici sau mănăstiri.

Un element fundamental în procesul de etnogeneză a poporului român a fost creştinismul şi el şi-a lăsat amprenta de neşters în spiritualitatea noastră.

În anul 1994 când s-a pus piatra de temelie la biserica de zid a Mănăstirii Sfintei Cruci exista în subsidiar ideea că această construcţie vrea să respire aerul ortodox românesc. Părea necesară afirmarea apartenenţei celor de aici la această identitate, şi o biserică era poate cel mai potrivit mod de a o face. Biserica acesta vroia să vorbească, prin fresca exterioară care o va acoperi. de dulcea Bucovină cu bisericile şi mănăstirile ei de poveste.

Acest edificiu va încerca să echilibreze două tendinţe:  pe de o parte cea a senzaţiei de a pătrunde într-un alt spaţiu şi chiar timp, iar pe de altă parte această discrepanţă cu cotidianul nu s-a vrut foarte violentă ci treptată, liniştită.

Dacă intrarea în incinta mănăstirii ne pregăteşte pentru ceea ce ne întâmpină la următorii paşi, biserica de zid impunătoare, zveltă şi fascinantă ne oferă surpriza unei cărţi deschise. O poveste întreagă ne spune ea de la început vestindu-ne că am ieşit din cotidian, că aici timpul şi spaţiul nu mai au dimensiunile cunoscute şi că, prin urmare, atitudinea noastră faţă de exterior, dar mai ales faţă de noi înşine, e necesar să sufere o mutaţie fundamentală.

Fresca exterioară prezentă la biserica de zid dar şi pe arcul de intrare de la turnul clopotniţei trimite evident la bijuteriile moldave ale căror imagini au făcut înconjurul lumii şi care sunt în inima fiecărui român ca o nestemată de mare preţ.

Fireasca întrebare: de ce frescă exterioară în Transilvania, unde astfel de cazuri sunt foarte rare, iar dacă e să amintim că ea valorifică toată suprafaţa exterioară, am putea spune că sunt chiar inexistente, este firească. Ea îşi găseşte răspunsul în afirmaţia pe care maica stareţă Stavrofora Mina Bădilă o face referindu-se la acest aspect: „Biserica aceasta se vrea o candelă mereu aprinsă care, arzând puternic înăuntru, răspândeşte în jur calda lumină a credinţei.” Aşadar sacrul din interior este expirat spre exterior într-o binecuvântată comunicare, astfel încât metarealitatea instituită prin actul de cult manifestat înlăuntrul locaşului va fi reverberată în exterior, reificând realitatea gregară.

Autorul întregii fresce este Ioan Savu din Piteşti, el a început lucrările în primăvara lui 1998. S-a obtat pentru el căci lucrările pe care deja le executase (biserica schitului Cozia Veche în 1996, – pictură interioară, biserica nouă a Mănăstirii Turnu – frescă interioară) era ceea ce se cauta şi pentru Mănăstirea Sfintei Cruci, în primul rând lipsa unei agresivităţi cromatice şi urmarea unei linii cât mai apropiată de cea tradiţională bizantină.

Turnul clopotniţei având o turlă centrală, care adăposteşte cele trei clopote, şi alte patru turle mai mici dispuse simetric în jurul acesteia, este străpuns la bază de trei intrări sub formă de arce – cel din mijloc mai mare iar cele două, laterale de dimensiuni mai reduse, circa 1,2 m. Intrarea centrală prezintă pictură pe întreaga suprafaţă a arcului. Aici poate se vorbeşte cel mai explicit despre trecutul pe care locaşul şi-l revendică drept părinte.

Centrul arcului este ocupat de triada: Maica Domnului Oranta, Iisus Hristos Pantocrator şi Sfântul Ioan Botezătorul – cum se intră din exterior în incinta mănăstirii. De-o parte şi de alta a Maicii Domnului sunt figuraţi bust 12 Prooroci ai Vechiului Testament, şase de-o parte şi şase de cealaltă, iar în registrul inferior apar de-o parte şi de alta cele două biserici ale complexului ca doi poli esenţiali ai vieţii monahale de aici. De-o parte şi de alta a Pantocratorului apar două scene importante din viaţa Mântuitorului, convorbirea cu femeia samarineancă şi săturarea mulţimilor. Poarta este fixată între Maica Domnului Oranta şi Iisus Hristos Pantocrator. O dată linia porţii depăşită în interior ne întâmpină de-o parte şi de alta şirul episcopilor transilvăneni ca nişte ctitori ai lăcaşului pe care-l străjuiesc. În registrul inferior sunt două momente importante, Unirea Principatelor şi Cetatea Orăzii menţionată în cronici. Deasemenea tot pe acest plan e figurată vechea catedrală a oraşului, iar pe partea opusă catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia. De-o parte şi de alta a icoanei cu Sfântul ioan Botezătorul sunt scene din viaţa acestuia, una predicând iar cealaltă botezând în Iordan.

Modul cum e dispusă pictura şi scenele reprezentate ilustrează faptul că deşi intrăm într-un spaţiu puternic ancorat în istorie, el prin sacralizarea pe care o capătă depăşeşte istoria şi poate fi concomitent cer şi pământ, contemporaneitate dar şi acel illo tempore al vremii sacre.

Deasupra, pe bolta cilindrică, în medalion Mântuitorul Pantocrator, binecuvântând trecutul şi prezentul şi mai ales intrarea oricărui suflet ce pătrunde în spaţiul sfânt al mănăstirii, între cer şi pământ, în ţara lui Leru-i ler.

Biserica de zid al cărei început s-a făcut în 1994 este construită în plan triconc, cu două diaconicoane pe lateralele absidei Sfântului Altar. Sistemul de boltire este cel clasic, al bolţilor pe pandativi, bolta centrală prezentând un tambur cilindric cu o înălţime de peste 6m.

Turla şi absidele sunt construite pe plan de dodecagon, numărul 12 nefiind ales la întâmplare ca bază de elevaţie a noului locaş eclesial. Cele opt firide exterioare ale turlei sunt întrerupte de cele patru ferestre poziţionate spre cele patru puncte cardinale.

2. Fresca

Cu o gamă cromatică redusă şi cu cea mai mare parte a culorilor obţinute pe bază de negru de stejar, fresca atât interioară cât şi exterioară apare în tonuri calde, lipsite de agresivitate. Stilul de la care se revendică este cel neobizantin cu influenţele specifice picturii bisericeşti româneşti. Durata de execuţie a fost în interior de aproximativ doi ani (1998-2000), la fel şi exteriorul (2001-2003).

Cuprinsul programelor, repartiţia temelor pe pereţii monumentelor au evoluat în decursul timpului. Ideile şi ceremoniile liturgice stau la baza cultului şi ele au fost cele care au inspirat planurile şi dispoziţia arhitectonică a monumentelor. Ele au fost izvorul, principiul şi directiva principală a picturii murale.

Decorul pictural urmează ierarhia indicată de spaţiul interior: cupola centrală, absida principală (bolta şi emiciclul), bolţile şi pereţi naosului, calotele şi arcele laterale, partea superioară a peretelui dimpotriva tâmplei, pereţii de miazăzi, apus şi miazănoapte, bolta şi pereţii pronaosului.

Temele şi figurile pictate nu sunt independente, ele fac parte dintr-un ansamblu închegat, asemeni filelor unei cărţi. Aşadar pictura murală trebuie citită, urmărită în ideile şi succesiunea ei.

Cupola

În mijlocul unei hore de îngeri apare Mântuitorul Pantocrator înveşmântat în tunică şi mantie cu Sfânta Evanghelie în mâna stângă, iar cu mâna dreaptă binecuvintează. Tunica este roşu cărămiziu, iar mantia albastră – culorile imperiale ale Bizanţului. Textul din jurul medalionului : „Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”, face referire la biserica lui Hristos.

Îngerii din hora ce înconjoară medalionul Pantocratorului sunt înveşmântaţi în tunici albe, alături de ei fiind heruvimi, serafimi, tronuri.

Cilindrul cupolei e compartimentat în două registre, în cel superior, apar – cu filacterii în mâini cei 12 prooroci mari ai Vechiului Testament figuraţi în picioare ca organe ale revelaţiei divine, ei fiind cei care îi prefigurează pe apostoli care ocupă cel de-al doilea registru, sunt figuraţi cei 12, cei mai cunoscuţi[1].

Cea de-a treia zonă a cupolei este împodobită cu reprezentarea Liturghiei îngereşi, într-o simetrie perfectă apar cetele îngereşti purtând Sfântul Disc şi respectiv Sfântul Potir. Îngeri şi serafimi poartă epitaful cu trupul Domnului. Iisus Hristos este reprezentat ca mare arhiereu cu mitră episcopală şi omofor, în dublă reprezentare, de-o parte şi de alta a altarului pe care a figurată, într-un medalion, Maica Domnului Oranta. Scena urmărită în profunzime este complexă, de un dramatism intens. Momentul liturgic este al Vohodului Mare. Hristos apare în dublă ipostază de Jertfitor şi Cel care Se jertfeşte. Veşmintele îngerilor sunt de diaconi şi de preoţi.

Pe pandativi apar Evangheliştii la masa lor de lucru cu ajutoarele Duhului Sfânt alături (simbolurile evanghelice). Cei patru Evanghelişti, ca cei pe care se întemeiază biserica – sugerată prin cupolă, sunt reprezentaţi în ordinea clasică: la sud-est – Sfântul Evanghelist Matei, la sud-vest – Sfântul Evanghelist Marcu, la nord-est – Sfântul Evanghelist Ioan, iar la nord-vest  – Sfântul Evanghelist Luca.

Pe poziţie centrală pe arcul absidei Sfântului Altar apare Mandylionul având de-o parte şi de alta o tripletă de sfinţi în medalion.

Absida altarului, încadrată de o parte şi de alta de două pastoforii, este poligonală în exterior şi circulară înăuntru. În semicalotă apare Maica Domnului tronând cu Hristos în braţe, în poziţie frontală. De-o parte şi de alta – Sfinţii Arhangheli în atitudine de adorare, înveşmântaţi în tunici albe. Maica Domnului e înconjurată de un nimb de stele. Fondul este de culoare „uşoară” deschizând spaţiul.

Pe semicilindrul absidei apar două registre, cel dinspre calotă este împodobit cu reprezentarea „Celui vechi de zile” în poziţie centrală înconjurat de îngeri prinşi în horă şi dănţuind. De-o parte şi de alta grupaţi câte doi – proorocii Iezechiel şi David, Ieremia şi Solomon, care apar ca vestitori ai Întrupării. În cel de-al doilea registru este Iisus Hristos înălţându-se întru slavă, şezând pe curcubeu şi binecuvântând cu ambele mâini, înconjurat de patru îngeri în zbor, apostolii uimiţi ascultă cuvintele îngerului care le vesteşte A doua venire a Celui ce S-a înălţat, fondul e albastru uşor. Imediat după catapeteasmă pe emiciclu apar faţă în faţă două scene vechi testamentare, scene ce fac referire la jertfa liturgică, Filoxenia lui Avraam şi Jertfa lui Avraam iar în continuare apare reprezentată împărtăşirea Sfinţilor Apostoli, uzându-se de simetria cunoscută, în partea dreaptă fiind reprezentată împărtăşirea cu pâine (trupul Domnului) şi în stânga cu vin (sângele Domnului).

În registrul următor apar sfinţi episcopi încadraţi de sfinţi diaconi.

Revenind la scena împărtăşirii Sfinţilor Apostoli aceasta este o imagine a celor din ceruri, acolo unde Sfinţii Apostoli liturghisesc împreună cu Hristos. Apostolii întind mâinile ca să primească pâinea pe care le-o întinde Hristos. El e pictat de două ori, în dreapta şi în stânga mesei. Primul în rândul apostolilor îl recunoaştem pe Sfântul Petru.

„Împărtăşirea apostolilor e o temă esenţială de decor a absidelor principale.”[2] Scena apare frecvent la numeroase monumente eclesiale ale Evului Mediu.

În şirul episcopilor apar mari părinţi ai bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan cel Milostiv, Sfântul Sofronie, Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Atanasie, Sfântul Chiril. Sunt zugrăviţi în picioare, poartă în mâini filacterii desfăşurate şi sunt înveşmântaţi în feloane cu cruci (polystavria) şi au omoforul pe umeri. Diaconii care-i încadrează sunt zugrăviţi cu cădelniţele în mâini, oficiind.

La proscomidie, pe peretele estic apare Iisus Hristos cu viţa de vie iar în restul spaţiului viziunea Sfântului Petru al Alexandriei: apare episcopul înveşmântat în haină episcopală, în genunchi cu mâinile întinse spre altar, unde se află Hristos tânăr ca la 12 ani, având cămaşa sfâşiată, deschisă la gât, picioarele îi sunt goale. La diaconicon – Aaron, Melchisedec, Moise cu tablele legii pe muntele Sinai, iar pe tavan în picioare în atitudine frontală, Maica Domnului Oranta, singură fără Mântuitorul.

Între cheia de boltă şi catapeteasmă în emiciclul nordic apar figurate Necredinţa lui Toma şi Pogorârea Sfântului Duh, iar în cel sudic Înălţarea Sfintei Cruci şi Buna Vestire. Varianta pentru care zugravul a optat la ilustrarea scenei Pogorârii Sfântului Duh e cea în care Maica Domnului se află în centru, iar de sus se pogoară pe capetele fiecăruia din cei prezenţi raza Duhului Sfânt.

În scena Buneivestiri, Fecioara Maria stă în picioare lângă tron, lasă caierul să cadă şi ascultă supusă salutul îngerului ce tocmai s-a oprit din zbor. În mâna stângă îngerul ţine un rotulus iar în dreapta o vargă subţire aşa cum purtau trimişii împărăteşti în Bizanţ.

Naşterea lui Hristos şi Învierea, momentele cruciale ale istoriei mântuirii ocupă semicalotele celor două abside laterale.

În reprezentarea Naşterii, munţii sunt albi, staulul gri, nimic întunecat, nimic care să tragă în jos. Sfânta Fecioară se sprijină pe braţul stâng şi se uită la Hristos înfăşat, dă senzaţia că vrea să şteargă o lacrimă cu mâna stângă, magii sosesc în goana cailor să se închine noului Împărat, ciobanii sunt vestiţi de înger, şi retras, apare proorocul Avacum cu filacteriul în mână proorocind naşterea din Fecioară. Scena e amplă, cuprinzând întreaga suprafaţă a semicalotei, în partea inferioară două personaje feminine îl scaldă pe pruncul Iisus într-un vas ca o cristelniţă (element moştenit din reprezentările tradiţionale ale scenei, dar care nu are filiaţie cu Evangheliile). O mulţime de oameni discută evenimentul.

Pe emiciclul absidei sudice apar trei scene ce ţin de perioada copilăriei lui Iisus: Fuga în Egipt, Întâmpinarea Domnului şi Iisus la 12 ani în templu – cu figurile înţelepţilor surprinse şi contrariate care se îndreaptă spre podiumul de unde Mântuitorul le vorbeşte, unii au cărţi deschise în mâini, de-o parte şi de alte a Mântuitorului se află Maica Domnului şi Dreptul Iosif cu mâinile îndreptate spre El, asemeni unor intercesori.

În navă pe peretele sudic apare în primul registru, amplu redată Schimbarea la faţă. Scena cuprinde trei momente succesive într-un singur cadru, ca şi când s-ar fi petrecut concomitent: suirea pe munte, schimbarea la faţă şi coborârea de pe munte. În momentul Schimbării, Iisus înconjurat de un nimb stă pe vârful muntelui având de-a dreapta şi de-a stânga pe Moise şi pe Ilie, iar apostolii sunt prăbuşiţi cu faţa la pământ şi capul în jos, singurul Petru se uită spre nimbul de slavă, parcă respinşi de o forţă uriaşă. Munţii sunt şi acum gri ca la scena Naşterii.

În registrul următor – trei scene din activitatea Mântuitorului: Botezul, Chemarea Sfinţilor Apostoli, Convorbirea cu femeia samarineancă.

Scena Botezului respectă precizarea făcută în Evanghelia de la Matei „securea înfiptă la rădăcina pomilor” şi cuprinde două momente succesive în acelaşi cadru. Ioan vorbeşte cu Iisus separat şi apoi îl botează. În mijlocul Iordanului Hristos stă în picioare gol, deasupra porumbelul Sfântului Duh se pogoară, în partea dreaptă un grup de îngeri întind mâinile întind mâinile înfăşurate şi sunt martori ai epifaniei, în dreapta Sfântul Ioan Botezătorul ridică mâna dreaptă deasupra capului lui Iisus Hristos. Ioan e înveşmântat în tunică şi mantie.

Tot într-un decor stâncos lângă un lac pe care apare o corabie, sugerând poate amănuntul că este vorba despre apostolii-pescari, de-o parte şi de alta a lui Hristos apar apostolii – se distinge Petru sprijinindu-se pe genunchiul stâng şi întinzând mâinile spre Hristos care are privirea întoarsă spre celălalt grup. Este evidentă o rumoare ce se manifestă în rândul protagoniştilor. Hristos cu dreapta face semnul binecuvântării iar în stânga are un rotulus. Decorul unei arhitecturi citadine se zăreşte în dreapta.

Convorbirea cu femeia samarinancă are două planuri; în prim plan apare Hristos cu femeia la fântână. Aceasta stă în picioare cu vasul de apă în mână şi se uită surprinsă şi reţinută la Mântuitorul. De cealaltă parte a fântânii – Hristos şezând cu un filacteriu în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă schiţează gestul binecuvântării şi are o figură plină de blândeţe.

În planul al doilea un grup de şase ucenici privesc scena, primul e Sfântul Apostol Petru, încruntat care le vorbeşte celorlalţi indicând cu dreapta spre cei din primul plan, ceilalţi par a-l asculta şi ei surprinşi şi îngrijoraţi.

Pe peretele nordic al navei în registrul de sus apare Iisus Hristos pe Cruce iar dedesubt trei scene din viaţa Mântuitorului care preced răstignirea: Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim şi Rugăciunea din grădina Ghetsimani.

Învierea lui Lazăr: E prezentă mulţimea de iudei care-l plânge pe Lazăr, Marta şi Maria stau în genunchi înaintea lui Hristos plângând, Marta are capul plecat, Maria ridică privirea spre Hristos rugându-L cu durere. Iisus are atitudine „poruncitoare şi împărătească”.[3] Sfinţii Apostoli în spatele Domnului discută încet, atenţi la eveniment. Un om cu capul întors (probabil din cauza mirosului) dezleagă fâşiile mortului, altul a luat lespedea, iar Lazăr în picioare se uită la giulgiul care-l împiedică să înainteze. Lângă Lazăr – un tânăr stupefiat urmăreşte mişcările mortului.

În toate scenele Hristos poartă în mână un filacteriu.

Intrarea în Ieusalim (Floriile) – Hristos călare pe un asin are alături doi apostoli, unul e cu certitudine Petru, iar în spate alţi zece se află în faţa unei intrări unde se înghesuie mulţime de popor. Doi tineri s-au desprins de mulţime, unul îşi aşterne haina înaintea asinului, iar celălalt e suit în copac pentru a tăia ramuri verzi. În rândul poporului pe linia din faţă bătrânii încruntaţi şi agitaţi Îl întâmpină. Hristos îi priveşte pe bătrâni.

Rugăciunea din grădina Ghetsimani – Hristos apare înveşmântat numai în tunica roşie, fără mantie şi e figurat de două ori, pentru că apar din nou două momente succesive surprinse în acelaşi cadru. Peisajul e stâncos cu câţiva copăcei. În plan mai îndepărtat – Hristos îngenuncheat pe-o stâncă cu mâinile întinse spre îngerul ce vine să-L întărească, îngerul e în picioare în tunică albă şi el are mâinile întinse spre Hristos. În planul din faţă apostolii dorm cuprinşi de un somn adânc, Hristos încearcă să-i deştepte, dar nici unul nu pare să o facă. Unii sunt în poziţii comode, alţii aproape că stau în poziţii imposibile pentru a dormi.

Iisus pe Cruce – scenă amplă cu multe personaje.

În fundal apar zidurile marelui oraş iar deasupra cerul întunecat dar presărat cu stele. De-o parte şi de alta a scenei –popor şi soldaţi privind la condamnaţi şi discutând. În partea stângă, jos, trei soldaţi împart veşmintele Domnului.

Cele trei cruci apar dispuse pe trei planuri. În centru şi în prim plan e crucea Mântuitorului, mai mare vizibil decât celelalte două, are însemnele în partea de sus şi e străjuită de doi îngeri în zbor, care arată cu ambele mâini spre Iisus Hristos. Trupul Domnului e uşor curbat, cu capul aplecat spre dreapta, chipul e marcat de chinul martiriului; doi soldaţi călări, venind din direcţii opuse îndreaptă concomitent spre Hristos două lănci. Cel din dreapta îi străpunge coasta, iar cel din stânga are un burete. Aproape de Crucea Mântuitorului un grup de femei, în centru Maica Domnului, îndurerată, îşi priveşte Fiul, o mână o ţine spre gură neputându-şi stăpâni suferinţa. O altă femeie o ţine de braţ (probabil Maria Magdalena); la câţiva paşi mai departe un iudeu, posibil Iosif din Arimatea, arată spre Hristos. În partea opusă Sfântul Ioan Evanghelistul, cu mâna dreaptă la piept priveşte spre Maica Domnului îndurerat, alături de el, Longhin, comandantul roman îl recunoaşte pe Hristos ca personaj divin, arătând spre El cu mâna dreaptă.

În plan mai apropiat, în dreapta, pe o cruce mai mică este tâlharul cel bun cu mâinile şi picioarele legate cu funie, braţele îi atârnă dincolo de cele ale crucii, modul de răstignire apare diferenţiat de cel al Mântuitorului. Se uită spre Hristos.

Într-un al treilea plan este tâlharul cel rău, cu o figură caricaturală, mai gras şi cu nasul diform întoarce capul în partea opusă, refuzând să-L privească pe Hristos. Modul de răstignire este la fel cu al celuilalt tâlhar, dar corpul lui e acoperit cu o fâşie roşie, pe când la Mântuitorul şi la tâlharul cel bun e albă. Diferenţa e vădită mai ales în anatomia trupului celui de-al doilea tâlhar, care e şi mai scund şi mai solid. Chipul lui exprimă mândrie şi refuz, nu există nici urmă de suferinţă, ca şi când poziţia în care se află ar fi firească. Singurul trup care sângerează este cel al Domnului, sub Crucea Lui, într-o deschizătură în stâncă se zăreşte ţeasta lui Adam.

Pe emiciclul absidei de nord apar trei scene pe direcţia vest-est: Coborârea de pe Cruce, Punerea în mormânt, Mironosiţele la mormânt.

La coborârea de pe Cruce durerea Maicii Domnului apare în chip realist şi dramatic, aşa cum e redată în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim. Mironosiţele, printre care e recunoscută ca cea mai apropiată de Maica Domnului, Maria Magdalena, Iosif, Nicodim, Ioan Evanghelistul plâng zbuciumaţi. Trupul coborât de pe Cruce e primit în braţe de Fecioara Maria. Cuiele sunt strânse de Nicodim. Mama sărută faţa Fiului şi ochii, iar ucenicul cel iubit, mâinile. Iosif susţine trupul lui Hristos cu amândouă mâinile. Ioan e împietrit de durere, adânc înclinat îi sărută mâna stângă. Mâna dreaptă a Mântuitorului e în mâinile acoperite cu mahramă ale Mariei Magdalena.

Punerea în mormânt continuă fireasc scena anterioară. Atitudinea personajelor poate fi foarte bine redată prin cuvintele Sfântului Cosma Melodul: „Acum, Doamne, când Te văd fără suflare, sabia durerii mă străpunge îngrozitor. Înviază ca să fii preamărit.”

În prim plan este trupul gol al  Mântuitorului întins pe o lespede. Faţa Lui e marcată de suferinţa prin care a trecut. Sfânta Fecioară stând pe scaun îi îmbrăţişează capul plângând. La picioare, plecat, se află Iosif. Îndurerat, Sfântul Ioan Evanghelistul într-o atitudine de profundă pioşenie duce la obraz mâna stângă a lui Hristos. Durerea Maicii Domnului şi a ucenicului iubit sunt redate pregnant.

În planul al doilea în partea stângă apare Nicodim, iar în dreapta grupul de mironosiţe cuprinse de jale, aflate într-o atitudine dramatică. Se remarcă uşor detaşată de grup Maria Magdalena cu mâinile ridicate, cu vălul răvăşit, într-o atitudine de cutremurătoare durere. În fundal –Crucea, deasemenea se mai văd două creste de munţi şi între ele, cetatea Ierusalimului. Coşul cu cuiele şi giulgiul zac la picioarele Mântuitorului.

Nicodim cu o mână arată spre durerea sfâşietoare a mironosiţelor iar cu cealaltă spre trupul neînsufleţit al lui Hristos.

Următoarea scenă – Mironosiţele la mormânt. Doi îngeri în veşminte albe stau de-o partea şi de alta a mormântului în care se văd giulgiurile singure zăcând, iar lespedea e dată la o parte. Un grup de trei mironosiţe se apropie, Evanghelia de la Marcu ne spune că e vorba de Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeea. Maria Magdalena poartă în mâini un vas cu miresme. Mironosiţele se apropie îngrijorate, sfătuindu-se. În fundal se vede cetatea Ierusalimului. Scena este practic un preambul al Învierii. Acoperământul Mariei Magdalena e alb asemenea veşmintelor îngerilor, al celorlalte mironosiţe e brun roşcat.

Semicalota absidei nordice este împodobită cu scena Pogorârii la Iad sau a Învierii. Temă deosebit de importantă, Învierea reprezentată sub această formă a pogorârii la Iad îşi are izvorul în istoria lui Carinus şi Leucius, fii dreptului Simeon care L-a ţinut în braţe pe Hristos la Intrarea în Templu:

„Ne găseam cu părinţii noştri în adâncul întunericului morţii când, deodată, am fost învăluiţi de o lumină aurită asemenea aceleia a soarelui, şi luminaţi de o lucire împărătească. Adam, părintele neamului omenesc, a tresărit de bucurie deîndată şi, laolaltă cu patriarhii şi cu proorocii, a spus: „Lumina aceasta este lumina fără amurg şi fără sfârşit, pe care ne-a făgăduit-o creatorul luminii veşnice.”
Când am auzit cuvântul lui puternic, zicea el, m-am înfiorat. N-am putut să-l oprim pe Lazăr; smucindu-se cu iuţeala vulturului, a plecat dintre noi. Cum vorbea aşa, a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: „Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei…” Stăpânul iadului a zis însă nelegiuitelor sale slugi: „Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte.” Şi din nou a răsunat glasul cel  asemenea cu tunetul: „Deschideţi porţile, daţi deoparte porţile veşnice, ca să intre Împăratul slavei…” Şi Împăratul măririi s-a ivit, sub chip de om, şi a luminat întunericul veşnic. A zdrobit lanţurile, şi puterea lui de neînvins ne-a cuprins pe toţi, pe noi cei ce eram scufundaţi în adâncul întunericului păcatelor, şi în umbra de moarte a greşelilor noastre.
Stăpânul iadului (moartea) şi toate puterile cele de jos au fost cuprinse de spaimă: „Cine eşti tu şi de unde vii”, strigau lui Iisus, iar acesta: „Veniţi la mine, toţi sfinţii, voi ce aţi purtat chipul şi asemănarea mea.”
Când au isprăvit de scris, Carinus şi Leucius au dat pergamentul lui Nicodim, care era însoţit de Iosif. Îndată după aceasta s-au schimbat la faţă şi au stat înveşmântaţi în lumini orbitoare, şi nu i-am mai văzut.”[4]
Scena este populată de foarte multe personaje. Central Hristos înveşmântat cu toga şi mantia antică, înconjurat de un nimb mare ţine ambele mâini întinse. Cu dreapta îl ridică pe Adam, care este îngenuncheat cu braţele întinse spre Hristos, cu plete albe. Cu stânga o ridică pe Eva şi ea îngenuncheată, care priveşte spre Hristos şi are mâna stângă învelită în năframă şi înălţată spre el în semn de implorare. Amândoi sunt înfăţişaţi pe două lespezi ce se înalţă de-o parte şi de alta a porţilor Iadului ccare stau încrucişate sub picioarele lui Hristos. Sub porţile Iadului doi îngeri îl fac inofensiv pe stăpânul acestuia. Deasupra capului lui Hristos într-un nimb apar trei îngeri purtând toţi trei o cruce. Mulţimi de oameni se văd în jurul nimbului care-l înconjoară pe Mântuitorul. Îi recunoaştem în dreapta pe David şi Solomon şi alţi prooroci ai Vechiului Testament, iar în stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu mâinile spre Hristos în atitudine de intercesor. Fundalul e realizat din aceeaşi munţi gri ce apar şi la alte mari scene (Naşterea, Schimbarea la Faţă).
Pe timpanul peretelui vestic e reprezentată scena Adormirii Maicii Domnului, praznicul bisericii. Întinsă pe un pat mortuar Sfânta Fecioară, cu capul înconjurat de nimb, cu mâinile încrucişate pe piept, zace într-o atitudine liniştită. Lângă ea, în poziţie centrală, stă Mântuitorul cu sufletul înaripat al Fecioarei în partea dreaptă, înconjurat de un nimb enorm. De-o parte şi de alta sunt grupaţi Sfinţii Apostoli şi doi episcopi cu Sfânta Evanghelie în mână. Îl recunoaştem pe Petru cădind la capul Sfintei Fecioare, deasupra îngeri şi serafimi cu făclii în mâini străjuiesc scena. Mâinile lui Hristos sunt acoperite de o mantie, iar sufletul are înfăţişarea unei fetiţe înfăşate în alb, cu capul nimbat şi înaripată. Apostolii au chipuri personale, expresii şi atitudini diferite, uimiţi, îndureraţi, gânditori. Scena e dominată de dramatism şi solemnitate. Nici unul dintre apostoli nu are capul înconjurat de nimb. Petru şi Pavel îşi şterg lacrimile cu mâinile înfăşurate în mantie.
De-o parte şi de alta a scenei în partea de sus apar două secvenţe; în cea din dreapta apare îngerul care-i vesteşte Maicii Domnului apropiata adormire iar în cea din stânga Maica Domnului îi oferă unei bătrâne o mantie.
În prim plan un arhanghel taie cu sabia mâinile lui Jefonias, căpetenia evreilor care a tulburat ceremonia înmormântării.
În partea superioară, pe un fond înstelat se văd venind pe nori, însoţiţi de îngeri Sfinţii Apostoli. În stânga, în colţul de jos apar doi copii cu făclii aprinse în mâini. Scena e foarte amplă, observându-se lipitura dintre planuri datorită fondului înstelat care diferă ca nuanţă.

În calota pronaosului, central în medalion, este Maica Domnului Oranta cu Iisus Hristos în poziţie frontală, binecuvântând cu ambele mâini, înscris într-un dublu nimb având forma unui triunghi şi a migdalei. În jurul medalionului –  textul axionului. Sfânta Fecioară e înconjurată de îngeri cu nimb hristic în mâini, pentru fiecare înger fondul este de altă culoare. Pe marginea calotei o horă de serafimi cu ripide având simbolul hristic, apar încheind imnul de slavă al Maicii Domnului. Acest element al horei de serafimi va fi reluat în fresca exterioară.
Pe pandativi, ca nişte evenghelişti ai Sfintei Fecioare apar melozii: la nord-est – Sfântul Cuvios Cosma, la nord-vest – Sfântul Cuvios Roman, la sud-est – Sfântul Cuvios Ioan Damaschin şi la sud-vest – Sfântul Cuvios Iosif. Cel mai individualizat este Sfântul Ioan Damaschin care are pe cap învăluitoare în portul sirian. Toţi au în mâini filacterii pe care apar texte de slavoslovie.
În naos, în registrul inferior, ne întâmpină portrete de mucenici, sfinţi militari şi cuvioşi. Absida altarului este încadrată de două reprezentări: este vorba de Maica Domnului tronând, cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil – la nord, şi Mântuitorul Mare Arhiereu tronând în formula Deisis – la sud.
Scene de dimensiuni mai reduse mai apar adiţionate pe pereţii de nord şi de sud. Este vorba de Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică, Izvorul tămăduirii.
În nartex, pe tavan este reprezentat Iisus Hristos Emanuel, având în colţuri simbolurile evangheliştilor abia schiţate. Pe pereţii de nord, sud şi vest sunt sinoadele ecumenice, iar pe cel de est apare Maica Domnului cu aripi, imagine care apare la Mănăstirea Govora, dar nicăieri în Moldova.

Exteriorul

În pridvor pe peretele estic este zugrăvită scena Judecăţii de apoi, desfăşurată pe trei secvenţe longitudinale. Central, sus, apare Iisus Hristos în slavă, înconjurat de tronuri şi având de-o parte şi de alta intercesori pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezătorul –  această secvenţă e înfăţişată pe un fond sugerând un sul de piele pe care îl înfăşoară doi îngeri. Hristos e îmbrăcat complet în alb şi binecuvintează cu ambele mâini.
Mai jos, într-un nimb circular este Tronul Hetimasiei străjuit de-o parte şi de alta de către un înger cu filacterii în mâini, lângă ei sunt Adam şi Eva                                                                                                                                          îngenuncheaţi, care cer milă, amândoi bătrâni, amândoi umili, capetele le sunt înconjurate de nimb (greşală)[5].
Tronul Hetimasiei, nimbat, e situat sub Deisis. Apare porumbelul Duhului Sfânt deasupra Sfintei Evanghelii, sub tron mâna lui Dumnezeu având sufletele drepţilor asemeni unor prunci înfăşaţi în alb, ţine balanţa dreptăţii dumnezeieşti.
În dreapta tronului, Moise apare conducând evrei, musulmani, armeni şi arătând spre Hristos. În scenele laterale, apar pe tronuri cei 12 Apostoli cu cărţi în mână, spre a judeca neamurile.
Un suflet stă la judecată, balanţa e înclinată de partea unui grup de patru îngeri, iar la talgerul opus diavolii aduc zapisele faptelor rele încercând să încline balanţa de partea lor. Câţiva oameni sunt conduşi de diavoli în râul de foc care izvorăşte de sub Tronul Hetimasiei.
În dreapta râului de foc îngerii sună trâmbiţele apocaliptice: morţii ies din morminte în giulgiuri albe, înălţându-şi mâinile spre cer. Animale preistorice dau înapoi spre a fi judecaţi pe cei pe care i-au ingurgitat. Duhul pământului-reminescenţă păgână – restituie trupurile morţilor, în plan mai îndepărtat, pe fondul stâncos, trei împăraţi războinici sunt cu săbiile scoase. E vorba de: Nabucodonosor, Cirus şi Alexandru Macedon.
De cealaltă parte a râului este prezentat momentul premergător judecăţii – moartea, fie în cazul unor drepţi, care adorm cu pace, fie a unor păcătoşi al căror suflet e prins în cleşti diavoleşti. Împăraţi, călugări, desfrânate sunt aruncaţi în râul cel de foc ce se lărgeşte pe măsură ce coboară. Acesta e plin de trupuri încovoiate, goale, cu capul în jos, o lume a chinului şi disperării. Diavoli hidoşi cu rictusuri respingătoare străjuiesc râul; figurile lor monstruase şi ridicole contrastează  cu seninătatea şi hieratismul îngerilor.
În partea dreaptă, cetele sfinţilor conduse de Sfântul Apostol Petru şi Pavel ţinându-se de mâini aşteaptă în faţa porţilor Raiului străjuite de un serafim cu sabie de foc. Sfântul Petru, conform tradiţiei, poartă cheile Raiului. Raiul e o grădină cu pomişori roditori, în mijloc tronând Maica Domnului ocrotită de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Singur, tâlharul cel bun, cu crucea în spate priveşte nedumerit de parcă încă nu ar putea pricepe cum a ajuns acolo, figura lui nedumerită şi inocentă stârneşte un uşor zâmbet. În ultimul registru, patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov poartă în braţe năframe albe cu sufletele drepţilor, la fel reprezentate asemeni unor prunci înfăşaţi în alb.
De la fondul stâncos al scenelor apocaliptice s-a trecut la peisajul ondulat, deluros al scenei Raiului. Cele trei secvenţe sunt despărţite de două coloane ce încadrează intrarea pe care sunt reprezentate motivele simbolice ale viţei de vie şi florii soarelui.
Trei semicalote acoperă pridvorul. În cea din centru este Iisus Hristos Cel Vechi de zile, având pe pandativi simbolurile evanghelice schiţate. În cea de nord este Maica Domnului Oranta, iar în cea sudică apare Sfântul Ioan Botezătorul, ambele având serafimi pe pandativi.
Programul iconografic al frescei exterioare este conceput oarecum circular, pentru că începe şi se sfârşeşte cu imnul acatist (megalynarul) Sfintei Fecioare. Deasemenea, de la absidele laterale în partea superioară apare o horă de serafimi cu ripide în mâini, având simboluri hristice.
Faţadele de nord şi sud sunt dominate de câte o scenă amplă: în sud este vorba de Scara Sfântului Ioan Climax. Tema este legată de judecata finală şi poartă acest nume datorită operei Sfântului Ioan Climax, din care se inspiră. Scara împarte spaţiul scenei în două. La bază, unde se sprijină pe pământ este mai lată pentru ca pe măsură ce înaintează spre cer să se îngusteze – deasupra scării ordinea clară, treptată a cetelor cereşti în colorit divers şi senin, dedesubt haosul groazei, puterile întunecate dezlănţuite, lumea iadului înfricoşătoare şi acaparantă. Îngerii cu cununile virtuţilor în mâini, sau cu mâinile înfăşurate în năframă stau alături de cei ce parcurg urcuşul obositor al celor treizeci de trepte. Înaintarea este nesigură şi se face cu mare greutate. Dedesubt, aproape la fiecare treaptă se văd cei ce se prăbuşesc în prăpastie şi devin pradă diavolilor. Unii încearcă cu disperare să se prindă de scară alţii se ţin atârnaţi  de încheieturile genunchilor, în timp ce trupurile le sunt deja în stăpânirea demonilor.
Demonii reprezentaţi cu figuri îngrozitoare dar şi ridicole în acelaşi timp,  se năpustesc asupra celor care se prăbuşesc. Căderea este cu capul în jos, căci se intră într-o lume  răsturnată, unde susul e jos, o lume răsturnată în care răul e în locul binelui, urâtul în locul frumosului şi rictusul grotesc în locul zâmbetului cald.
Cele treizeci de trepte sunt treizeci de virtuţi ce trebuiesc dobândite pentru a ajunge în Împărăţia cerurilor:
1. Retragerea din lume,
2. Lepădarea poftelor şi a grijilor mincinoase,
3. Ieşirea din viaţa obişnuită,
4. Încordarea ascultării curajoasă,
5. Pocăinţă aspră şi serioasă,
6. Gândul la moarte,
7. Plânsul mântuitor, curăţitor,
8. Eliberarea de mânie,
9. Renunţarea la a ţine minte răul,
10. Renunţarea la orice bârfire,
11. Tăcerea,
12. Renunţarea la minciună,
13. Lepădarea lenei,
14. Înfrânarea lăcomiei pântecelui,
15. Neprihănirea,
16. Lepădarea zgârceniei,
17. Neagonisirea,
18. Combaterea nesimţirii,
19. Cântarea psalmilor în obşte,
20. Privegherea de noapte,
21. Alungarea fricii zadarnice,
22. Renunţarea la slava deşartă,
23. Alungarea gândurilor de hulă,
24. Simplitatea, blândeţea şi nevinovăţia, opusă răutăţii,
25. Smerenia,
26. Darul deosebirii gândurilor,
27. Sfânta linişte a trupului şi a sufletului,
28. Stăruirea în rugăciune, contemplare şi răbdare,
29. Liniştea minţii liberă de orice tulburare a patimilor,
30. Iubirea, nădejdea, credinţa. Iluminarea şi cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti.[6]
În registrul superior pe exteriorul de miazăzi al pronaosului apar scene din zilele creaţiei, până la uciderea lui Abel de către Cain, în 16 scene.
După suprafaţa ocupată de Scara virtuţilor apar patru registre orizontale care fac referire la câteva episoade importatnte ale Vechiului Testament; primele două narează istoria potopului din timpul lui Noe şi o scenă ce face referire la încercarea de a ridica turnul Babilonului.
Dacă mănăstirile moldave prezintă o frescă ce aminteşte mult de miniaturile de pe manuscrisele medievale, cu numeroase decoraţiuni şi detalii, cu o multitudine de personaje şi cu elemente pitoreşti nelipsite, aici lucrurile nu mai sunt la fel, decorul nu mai e foarte bogat, spaţiul mai aerat, secvenţele desfăşurându-se pe o suprafaţă mai mare.
Ultimile două registre relatează, punctând momentele esenţiale, istoria patriarhului Avraam. Filoxenia lui Avraam ocupă locul central în ultimul registru, cele cinci personaje par surprinse într-un clişeu fotografic. Una dintre imaginile cele mai reuşite după părerea noastră este cea în care „ Faraon luând-o pe Sara este certat de Dumnezeu”: apare Sara adâncită în rugăciune, aflată la moment de grea încercare, dar păstrându-şi echilibrul şi credinţa nestrămutată în ajutorul divin, care dealtfel, fără ştirea ei e deja venit, căci în spate Faraon priveşte îngrozit sabia îngerului ce-l ameninţă. Spaima disperată a lui Faraon se vădeşte din gesturile şi figura sa, mişcările lui dezordonate dau impresia că are tendinţa să fugă, să iasă chiar din cadrul dedicat scenei.
Pe absidele laterale ca şi pe cea centrală având câte cinci firide fiecare, apare amplu desfăşurat, Cinul. În patru registre apar: îngeri, arhierei sau mucenici, preoţi şi diaconi, cuvioşi anahoreţi, mersul lor fiind direcţionat spre firida centrală a absidei principale unde deasupra ferestrei ce o are în vitraliu pe Maica Domnului tronând, apare simbolul euharistic: Mântuitorul Emanuel culcat pe Sfântul Disc, gata de jertfire, doi serafimi cu aripile întinse Îl străjuiesc.
Ocniţele situate deasupra elementului recurent al funiei răsicite şi al dinţilor de fierăstrău realizaţi prin punerea cărămizilor pe colţ, vin să întregească marele tablou al cinului. Pe latura centrală a absidei altarului apar tronând Maica Domnului şi Iisus Hristos Mare Arhiereu. În ocniţele aflate de-o parte şi de alta sunt figuraţi sfinţi arhangheli în poziţie de intercesori având simbolul hristic şi purtând veşminte diaconeşti.
În partea de miazăzi a diaconiconului, firida ferestrei, străjuită de serafimi cu ripide desparte două icoane acatist: cea a Sfântului Nicolae şi cea a Sfântului Spiridon, doi sfinţi arhierei foarte populari la românii ortdocşi, amândoi apărători ai adevărurilor de credinţă. Viaţa lor e ilustrată pe parcursul a patru registre. Scenele sunt vii, personajele numeroase, mai ales în reprezentarea vieţii Sfântului Nicolae care dealtfel cuprinde şi mai multe secvenţe desfăşurate pe un spaţiu mai amplu decât în cazul Sfântului Spiridon.
Absida altarului este încadrată de icoanele acatist a doi dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi apostoli: în sud Sfântul Apostol Petru, iar la nord Sfântul Apostol Pavel.
Dată fiind suprafaţa relativ redusă, acatistul Sfântului Apostol Petru începe cu minunea vindecării ologului. Cele patru registre înconjurate de icoanele acatist ale sfinţilor ierarhi amintiţi anterior sunt continuate şi aici.
Icoana acatist a Sfântului Apostol Pavel începe cu momentul convertirii pe drumul Damascului, continuă cu botezul de către Anania şi apoi alte momente mai importante şi sfârşeşte cu uciderea prin sabie a Sfântului Apostol. În doar opt imagini e concentrată viaţa fiecăruia din cei doi apostoli, cei care în pridvorul bisericii îi văzusem aşteptând, ţinându-se de mână, deschiderea porţilor Raiului.
În cartea frescei exterioare se scrie o altă filă prin icoanele acatist ale unor sfinte ce au sfintele moaşte pe teritoriul ţării noastre, astfel peretele exterior al proscomidiarului este acoperit istorisirea în imagini a vieţii Sfintei Cuvioase Paraschiva şi a Sfintei Muceniţe Filoteea.
Acatistul Sfintei Filofteia urmează spiritul în care e relatată viaţa sfintei. Imaginile par desprinse dintr-o carte de poveşti, figura grosolană şi întunecată a tatălui contrastează cu gingăşia şi seninătatea sfintei, care, ca orice fetiţă de la ţară, poartă costum popular (argeşan).
Fresca de pe peretele nordic al pronaosului este impărţită în două părţi aproximativ egale.
Prima jumătate este la rândul ei divizată în şapte registre, fiecare din primele şase constituindu-se în câte o icoană acatist. Cu excepţia Sfântului Serafim de Sarov a cărui viaţă ocupă primul registru, următoarele fac referire la sfinţi români.
Se începe cu Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, deschizător de drumuri în monahismul românesc, sfânt care are rezonanţă în sufletul oricărui călugăr român.
Urmează unul sub altul, în ordine, pleiada celor trei sfinţi mucenici transilvăneni: Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş. Icoanele lor acatist sunt inedite, zugravul neavând altă sursă de inspiraţie decât lectura istoriei zbuciumate a Transilvaniei sub ocupaţia austro-ungară. Prezenţa lor aici este grăitoare, adevăraţii ctitori ai acestei mănăstiri nu puteau fi trecuţi cu vederea; graţie lor şi a altora asemenea lor ortodoxia a putut dăinui aici, datorită lor bisericuţele de lemn ce apar în micuţele scene care le narează viaţa, au dăinuit ajungând prezenţe vii, marcante ale existenţei noastre contemporane.
Pelerinul de azi află privind aceste imagini istoria credinţei ortodoxe româneşti în acest spaţiu. Reprezentarea lor în prima imagine, frontal, în picioare, gata pentru acţiune, ne face să-i asemănăm cu nişte străjeri, mereu treji, mereu activi, gata pentru un nou martiriu.
Ultima icoană acatist este a Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit al cetăţii Timişoarei. În registrul inferior pe lângă Sfinţii Ierarhi transilvăneni Ilie Iorest şi Sava Brancovici apar o serie de personalităţi foarte apropiate de contemporaneitate a căror viaţă a purtat pecetea sfinţeniei şi care în mentalitatea obştii de credincioşi funcţionează ca nişte sfinţi: Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Boca, Moş Gheorghe Lazăr, etc.
Dacă prezenţa frescei exterioare ne conduce cu obligativitate cu gândul la Moldova ca la un leagăn al credinţei străbune, apoi deasemenea marile scene: Scara Virtuţilor, Judecata de Apoi, Arborele lui Iesei, Cinul, ne trimit tot acolo, în spaţiul dulce şi cald de dincolo de Carpaţi, în schimb, aceste icoane acatist de pe faţada nordică vin să spună odiseea Ardealului. Şi asta, mai ales pentru a ilustra o viziune completă, pentru a nu lăsa să lipsească una din părţile esenţiale ale acestui caleidoscop care, în fond, dincolo de toate semnificaţiile evidente sau absconse, vine să ilustreze, îndrăznim să spunem, pregnant, unitatea în diversitate a spiritualităţii româneşti.
A două scenă amplă este cea a Arborelui lui Iesei. Prima dată această temă a apărut în Apus înainte de sfârşitul secolului al XI-lea[7] într-o dramă liturgică ce se reprezenta la Crăciun în bisericile apusene.
Volutele şi dispoziţia pomului par a reproduce o lucrare de orfevrărie. Iesei e înfăţişat dormind cu mâna dreaptă sub cap, dar pare totuşi străbătut de o oarecare tensiune, din pieptul lui se înalţă două tulpini, ele îl încadrează pe împăratul şi proorocul David; şase volute pornesc de aici încadrând 74 de volute. Medalioanele sunt realizate din frunze mari, verzi conferind scenei un aspect ritmat.
Imaginea este un simbol al continuităţii existente între Vechiul şi Noul Testanent, biserica creştină fiind văzută ca o continuatoare a lumii biblice. Temă ce a făcut carieră în fresca exterioară bizantină.
La poalele arborelui, cu capetele încoronate, semn al înţelepciunii, sunt reprezentaţi filozofii. Şi această temă este de origine apuseană, în secolul al XVI-lea apărând în pictura ţărilor de origine bizantină. Filozofii poartă tunici lungi şi mantii. Toţi au în mâini rotulusuri pe care e înscrisă o mărturisire care se constituie în motivaţie a prezenţei lor aici. Văzuţi ca cei ce au făcut o breşă în mentalitatea politeistă a vremii, ei se aliniază oarecum aleatoriu, împlinind numărul de treisprezece: Apolonius, Solon, Tucidide, Platon, Aristotel, Plutarh, Filon, Sofocle, Thulius, Valaam, Parmenide, Plotin, Socrate.
Schema respectată e cea de la Suceviţa, mai puţin şirul filozofilor.
În ocniţe apar două figuri de sibile. Sibilele erau preotesele lui Apolon şi erau fecioare, numele de sibilă însemnând proorociţă ideală. Conform legendei sibilele au făcut proorocii referitoare la naşterea şi viaţa Mântuitorului, reprezentări ale lor apar atât pe faţada sudică căt şi pe cea nordică, ele desfăşoară filacterii ample ce vestesc naşterea lui Hristos din fecioară şi mântuirea neamului omenesc.

Peretele nordic se încheie cu imnul acatist cu care începuse peretele sudic. Circularitatea sugerează perfecţiunea, acest final fiind un nou început al unei poveşti fără sfârşit care este ceva complex şi totuşi paradoxal de simplu, ce ţine de interioritatea noastră – cea mai intimă şi mai profundă, acel ceva fundamental care ne defineşte ca fiind creştini-ortodocşi, români, europeni şi mai ales, ca fiind – fii Dumnezeului celui Adevărat.
Şi ca o ultimă remarcă asupra picturii exterioare menţionăm apropierea de stilul miniatural moldav la aceste secvenţe ale Imnului acatist, aici existând o vădită preferinţă pentru amănunt, pentru abundenţa personajelor.

Moaşte şi Sfinţi Protectori

Nu poate fi încheiată discuţia despre biserica Adormirii Maicii Domnului fără a menţiona câte ceva despre Sfintele Moaşte prezente aici.

Într-o raclă de lemn, frumos ornamentată cincizeci de steluţe adăpostesc părticele din trupurile neputrezite a cincizeci de sfinţi de la marile lavre ale Ucrainei şi Rusiei: Pecerska, Pociaev, Optina, Kitaev, un dar primit de la o mănăstire soră din Ucraina. Tot de acolo a fost primită o icoană a Sfântului Serafim de Sarov, cu ferecătură şi cu Sfinte Moaşte într-un relicvariu micuţ aplicat pe icoană, care a fost dăruită chiar în acest an.
Două răcliţe se află în colţurile drept şi stâng al soleei. În răcliţa de sticlă din partea dreaptă se zăresc două veşminte din materiale diferite, este vorba de veşmântul Sfântului Ioan Rusul, sfânt taumaturg şi veşmântul Cuvioasei Parascheva. În stânga un mic sicriaş pe care e sculptată notaţia „Sfinte Moaşte” adăposteşte părticele din trupurile Sfântului Ghelasie de la Râmeţi, Sfântului Mina, Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Sfinţilor Athalos, Zoticos şi Camasis, Sfinţilor Mucenici din Sinai şi Rait.
Toţi sfinţii menţionaţi sunt percepuţi de obştea mănăstirii şi de pelerini ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, ei având îndrăzneală căci au devenit prietenii Lui şi prin prezenţa lor fizică aici vin să aducă o mângâiere celor care până mai ieri nu credeau că vor vedea lângă cetatea Orăzii înălţându-se o mănăstire.
Constanţa ideei de a face din acest lăcaş un arc în spaţiu se vădeşte şi din sculptura strănilor şi a iconostasului în lemn de stejar, executată de meşteri din Moldova. Fiecare spătar de strană e diferit de celălalte, o ornamentaţie bogată în care motivul vegetal este predominant. La sculptura iconostasului sporadic apar şi motive zoomorfe.
Pictura iconostasului este tempera pe lemn şi e realizată în stil realist. Culorile foarte puternice, uneori greoaie la o privire atentă, devin chiar copleşitoare prin densitatea nuanţelor.
Diferenţa, atât de nuanţe cât şi de stil între cele două tipuri de picturi prezente în biserică oferă posibilitatea unei comparaţii şi în consecinţă a unei obţiuni. Fiecare închinător poate contempla ceea ce simte mai apropiat sufletului său, în funcţie de temperament, de educaţie de optică estetică şi religioasă. Astfel că un aparent dezavantaj poate deveni o posibilitate de alegere.

IV

CONCLUZII

Dialogul trecut – prezent

Două edificii, amintind de două spaţii şi de două timpuri diferite şi totuşi, în ultimă instanţă fiind perfect egale, identice din punct de vedere spiritual:

Biserica de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corbeşti- venind din trecutul plin de lacrimile umile ale iobagilor transilvăneni pe care le citim în ochii mari, profunzi ai Sfântului Ierarh Nicolae cu care ne priveşte din icoana adăpostită în biserică.
Biserica de zid –nou născută cu piatra de pisanie nescrisă încă, dar purtând pe zidurile ei bucuria de a putea aduce Moldova în Transilvania.
Brâul de funie răsucită înconjură ambele biserici semnalând şi el direct că spaţiul este unul al eternităţii, că păşind în oricare din cele două interioare intrăm în veşnicie şi fiecare îşi spune discursul intrând într-un dialog al simbolurilor şi semnificaţiilor.
Seculara biserică de lemn mai modestă, rezervată, retrasă oarecum în înţelepciunea ei de entitate trecută prin tumultul timpului îşi expune mesajul cu simplitatea şi calmitatea specifică spiritului ardelean. Zvelteţea turnului, decorul impresionant şi plin de semnificaţii al portalului, compartimentarea riguros echilibrată a spaţiului interior, toate comunică specificitatea existenţei a 300 de ani ortodoxie românească într-o „biată grămadă de lemne”.
De la arhitectura de lemn, ca într-o evoluţie firească s-a trecut la cea de zid, mai spaţioasă, mai rezistentă, permisivă la o manifestare mai pregnantă a trăirii spirituale. Fără să se piardă intimitatea şi căldura pe care o genera spaţiul bisericii de lemn, biserica de zid vine cu o vervă narativă şi cu un dinamism specific zonei cu care îşi revendică asemănarea.
La distanţă de câteva trepte Moldova şi Transilvania, un arc în spaţiu şi timp, trecut şi prezent, meditaţie şi naraţiune intră într-un dialog fascinant perceptibil oricărui ochi, de la cel al vizitatorului comun care caută ineditul până la cel al pelerinului venit să-şi reechilibreze interiorul după zbuciumul cotidian al unei existenţe de secol  XXI.
Sub ochiul veghetor al lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător; aceste puncte de referinţă stau mărturie despre faptul că „nimic nu ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu” căci „dragostea nu moare niciodată”, ea e dimensiunea fundamentală a sufletului omenesc iar natura unei biserici este înainte de orice un act de dragoste, o slavoslovie către Ceruri.
Dacă în capitolele precedente ne-am oprit cu predilecţie asupra punctelor nodale ale mănăstirii se cuvine să amintim şi celelalte corpuri care compun întregul complex.
Având în vedere că lucrările nu sunt finalizate, cu siguranţăcă viitorul va aduce modificări. Este eident că modul în care se conturează complexul este în spiritul cetăţilor închise ce par greu accesibile. Dacă la biserica de zid vorbeam de faptul că s-a dorit prin fresca exterioară să se sublinieze ideea sacrului inundând şi spaţiul exterior, de data aceasta când e privit întreg complexul din exterior, cu zidurile masive, străpunse de puţine comunicări cu exteriorul, mănăstirea ne apare ca o scoică închisă ascunzându-şi grijulie perla.
De la turnul clopotniţei porneşte un impresionant corp de chilii în formă de L, care adăposteşte pe lângă chiliile vieţuitoarelor mănăstirii, atelierele de croitorie şi pictură, birourile şi vechea trapeză. Deasemenea pe latura de nord se află şi un paraclis de iarnă cu frescă în aceeaşi manieră ca şi cea a bisericii de zid.
Pe a doua terasă a dealului se află în curs de finisare casa preoţilor, iar în est noua trapeză cu o capacitate de peste 200 de locuri cu o sală de conferinţe şi spaţii de cazare.
În sudul intrării reprezentate prin impunătoarea clopotniţă se află o nouă clădire ce va adăposti un paraclis, magazinul de obiecte bisericeşti şi atelierul de broderie.
Clădirea veche de peste 100 de ani ce a adăpostit primele vieţuitoare ale acestei mănăstiri e în proiect a fi renovată şi modernizată pentru ca aici să ia fiinţă într-un viitor nu foarte îndrepărtat muzeul şi biblioteca mănăstirii.
Am considerat utilă această trecere în revistă a clădirilor existente pentru a oferi o privire de ansamblu şi o argumentare în plan a ideei că în 1992 a avut loc o explozie de entuziasm spre a da fiinţă unei mănăstiri, entuziasm care nu putea fi  doar al câtorva, ci al întregii comunităţi pentru ca ce se vede la ora actuală să poată deveni realitate.
Lucrurile se vor mai schimba, unele poate chiar necesitând o schimbare, nimic nu e perfect şi nimic nu e definitiv afară de Dumnezeu, certă şi imuabilă însă rămâne ideea centrală din discursul acestui complex monahal:
#Aici, la porţile tentante ale Occidentului, noi am fost, suntem, şi avem convingerea nestrămutată că vom fi români-ortodocşi creştini mărturisind un Domn, o credinţă, un botez şi un neam ce s-a dovedit victoris în încleştarea cu istoria.#