6. Ce este Descoperirea dumnezeiască ?
Descoperirea sau Revelația dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceștia, cunoscându-L pe El, voia Lui și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască.
7. Ce dovedește din partea lui Dumnezeu această Descoperire ?
Descoperirea dumnezeiască dovedește marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8.), iubire nesfârșită, un ocean de iubire, cum zic Sfinții Părinți. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina și căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi și o ajută să se împărtășească cât mai deplin de puterea cea de sus și de adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăși această lumină ce ni s-a dat din nesfârșita Lui iubire față de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toți oamenii ?
Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de mântuire, dar, întrucât nu toți erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredințată anumitor oameni aleși, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.
9. De ce nu toți oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuită de necurația sufletului și a trupului lor, în urma căderii în păcat a protopărinților noștri.
10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiești ?
Oamenii aleși de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepții și proorocii, care au primit și au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusă oamenilor în chip deplin de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea adevărata, care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspandit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinții Săi Apostoli și Ucenici, în Biserica întemeiată de El și intrata în istorie la Cincizecime.
11. Este cu putință ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor ?
Este cu putință. S-a susținut, totuși, de către unii înțelepți păgâni și de către unii eretici, că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor.
I. Dumnezeu cel nesfârșit, cel nematerial, cel neschimbător și cel veșnic nu S-ar fi putut apropia și nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător și trecător.
II. dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de ființele muritoare, aceste ființe slabe și neajutorate nu ar fi reușit să cuprindă și să înțeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni și eretici judecau așa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viață și mai ales de iubire.
Pentru noi, creștinii, nu sunt asemenea opreliști, fiindcă, după învățătura Bisericii, Dumnezeu este o ființă personală, care poate avea legături cu alte persoane, și, deci, și cu oamenii. Sfânta Scriptură însăși ne învață că Dumnezeu a ținut, din cele mai îndepărtate timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dîndu-le Descoperirea Sa: "în multe rânduri și în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinților prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit noua întru Fiul" (Evr. 1,1). Ca izvor al vieții și al iubirii, Dumnezeu Se apleacă și Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru ca El sălășluiește și în inimile noastre. Descoperirea dumnezeiască privește pe oameni și ei pot s-o primească. Ei sunt "chipul și asemanărea lui Dumnezeu" și, prin aceasta, îndreptățiți la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în om.
Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, și pentru ca el însuși e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu. Psalmistul lămurește aceasta zicând: "În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?" (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine».1 (Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661) Ca ființă înzestrată cu minte, întrucat este creat după "chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârșita Sa înțelepciune, ușurează căile de înțelegere a adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viață aleasă și au primit harul Duhului Sfânt.
12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea omenească în lucrarea mântuirii ?
Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greșește și nu înșeală niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuși, Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârșită Lui înțelepciune și de împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească poate înțelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toata această Descoperire. Pentru că mintea noastră să fie întru totul de aceeași părere cu Descoperirea de sus, ar trebui să cunoaștem pe Dumnezeu în ființa Sa. Dar cum ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele firești pe care mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre El. 2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226).
Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea își pune încrederea în făgăduiala unui om serios și vrednic de laudă, despre care știm sigur că nu ne înșeală, de ce să nu dăm aceeași crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuși ? 3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?» 4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfântul Ioan Gura de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca și de a vedea. Judecata și vederea noastră se pot înșela; cuvântul Lui, niciodată.
13. Câte feluri de Descoperiri sunt ?
Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă, însă, ținem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri:
I. Descoperirea dată pe calea firii; și
II. Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.
14. Ce se înțelege prin Descoperirea pe calea firii ?
Prin Descoperirea pe calea firii, numită și Revelația naturală, se înțelege comoara de învățături pe care natura și firea omenească ni le dezvăluie despre existența și unele însușiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea și frumusețea desăvârșită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înțelept și prea iubitor. Întreaga fire ne grăiește despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pămantul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. 18, 1-4). Întreaga făptură, prin ordinea și armonia ei, arată că din carte și strigă pe Stăpânul și Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie. 5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar dacă unele popoare se închină la pietre și la lemne, ele știu că este Cineva mai mare decât ele. 6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «întreabă lumea, podoaba cerului, și vezi dacă nu-ți răspund după înțelegerea lor: "Dumnezeu ne-a făcut". Lucrurile acestea le-au cercetat și nobilii filozofi și din arta au cunoscut pe artist". 7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776) Sfâtul Apostol Pavel întărește și adâncește cuvântul Psalmistului: "Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa că ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom. 1, 20).
15. Ce se înțelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturală ?
Se înțelege Descoperirea rânduită și dată de Dumnezeu prin anumiți oameni aleși (în Vechiul Testament) și mai apoi prin însuși Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu și la câteva dintre însușirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii înaintați ai vremurilor vechi, și mai ales ne-am lipsi de bucuriile și fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creștini, pe când cealaltă, mărginită numai la cugetare, ne ține doar la porțile creștinismului. Descoperirea sau Revelația supranaturală nu poate fi primită și înțeleasă decât de omul credincios, adică prin credință.
16. Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală ?
Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaște prin simțuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub chipul a trei bărbați, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau arătarea Mântuitorului după înviere către ucenicii Săi (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câștiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului și înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeiești este însuflarea sau inspirația dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului și prin suflet și pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar și în Vechiul Testament, în multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), că Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria și felurimea acestei Descoperiri: "După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simțuri și prin însuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viața religioasă și pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoașterea celor duhovnicești și poate deveni duhovnicesc.
17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală ?
Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat și a desăvârșit Descoperirea. Această lungă durată-5508 ani-se poate împărți în trei părți:
I. Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două:
1. de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat;
2. după căderea în păcat. Descoperirea se înfățișează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri.
În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povățuia și-l conducea direct, îl învăța despre Sine, despre legătura Sa cu omul și rostul acestuia în lume și petrecea împreună cu acest om.
II. Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile-aproape 14-călăuzite de legea lui Moise și de prooroci și se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numește "călăuza către Hristos" (Gal. 3, 24).
III. Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătății harului și adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului și se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeiești făcute în persoana însăși a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaștere despre Dumnezeu, ca Acela Care este însuși Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: "în zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul" (Evr. 1, 2), și tot el o lămurește, arătându-i și scopul: "Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ - toate întru El" (Efes. 1, 9-10).
18. De unde știm că Iisus Hristos este desăvârșirea și plinirea Descoperirii ?
Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament și din istoria Bisericii Creștine. În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: "Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea" (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii și întreg Noul Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat și plinitorul Descoperirii dumnezeiești. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinții Evangheliști și Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia-supranumit și Evanghelistul Vechiului Testament-vorbește pe larg de nașterea și mai ales de patimile, moartea și proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele și viața lui Iisus Hristos, așa cum sunt înfățișate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele creștine, păgâne și iudaice din veacurile I și II susțin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu - Om este o persoană istorică sub împărații August și Tiberiu și a suferit moartea sub Ponțiu Pilat. Aceleași documente, afară de cele iudaice, constată că nici o altă persoană purtând același nume, sau alt nume, nu a avut rolul și faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc și ele Dumnezeirea întemeietorului ei.
19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiești ?
Se poate vorbi cu toată siguranța. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască poate fi împărțită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai puțin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale și nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omenești spre cunoașterea adevărului și deci a lui Dumnezeu, ci și ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii.
După venirea Mântuitorului, Care a desăvârșit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este și firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea dumnezeiască, înfățișate prin cele două Testamente. Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbările produse de către acestea în viața omenirii de-a lungul timpului, le numește cutremure de pământ și le schițează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre care unul face trecerea de la idolatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e și un al treilea cutremur, care este mutarea din această viață în cealaltă». 8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A)
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiești. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți. Ei arată că este o desăvârșire a Noului Testament față de cel Vechi. Acesta din urmă își păstrează valoarea lui, e adevărat Mântuitorul zice: "Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că adevăr zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cîrtă nu va trece din Lege, până ce vor fi toate" (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): "Ați auzit că s-a zis celor de demult...", "Iar Eu zic vouă" (Matei 5, 21 s.u.).
Noul Testament e dezvoltarea și plinirea celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă "umbra legii". Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri parțiale», «înălțări», «înaintări» și «treceri din slavă în slavă». 9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfânt însuși Și-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de primire a Sfinților Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârșite de Domnul, după patimi și înviere a fost însuflat Ucenicilor, iar după înalțare, la Cincizecime, S-a arătat în chip de limbi de foc. 10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)
20. De ce învățătura creștină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinței ?
Pentru că învățătura creștină a fost dată de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu și n-a învățat pe oameni chiar din izvorul care e însuși Dumnezeu: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul - Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Mântuitorul însuși declară: "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). Căci "nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia va voi Fiul să-i descopere" (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii.
Credința adusă de El a astâmpărat și astâmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat fața lumii vechi. Prin luminarea și schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viața omenească, veștejită de păcat, de Izvorul nesecat al vieții netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: "Doamne, pleacă cerurile Tale și Te pogoară, atinge-Te de munți și fă-i să fumege" (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat și chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârșit, nici o altă credință sau cunoaștere religioasă n-a putut și nu poate înlocui pe cea creștină, fiindcă n-a avut și nu are roadele acesteia. Învățătura creștină stă pe culmea cunoașterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viața veșnică, ca în Hristos. 11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)
21. Cum ne putem încredința de Descoperirea dumnezeiască ?
Ne putem încredința de Descoperirea dumnezeiască pe doua căi: 1. printr-una personală, aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credința. Credința e socotită ca Descoperire. Ea singură îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu. 12 (Epistola către Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinților Apostolici, în "P.S.B.", București, 1979, p. 342) Ea singură ne duce într-o lume mai presus de fire și ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredințăm despre Descoperirea dumnezeiască sunt semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost și sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeiești.
22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeiești ?
Semnele Descoperirii dumnezeiești sunt următoarele:
1. Înălțimea învățăturilor descoperite;
2. Curăția lor dumnezeiască;
3. Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăuntrice și ele pot fi înțelese numai când Descoperirea e bine cunoscută și e cercetată într-un duh de smerenie și de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dăruiește unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredințăm și prin semne din afară: minunile și proorociile, la care putem adăuga și calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.
23. Ce sunt minunile ?
Minunile sunt fapte dumnezeiești mai presus de mintea și puterea omenească. Ele sunt fapte săvârșite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minții și ale firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, și urmăresc luminarea și îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voința lui Dumnezeu și tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi și cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este însuși izvorul lor.
Mântuitorul a săvârșit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor și asupra Sa însuși. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulțit pâinile și peștii, a vindecat bolnavi, a înviat morți, ceea ce-L face să spună: "De n-aș fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea" (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Și, cea mai mare este învierea Sa din morți.
Minunile Sale dovedesc obârșia și puterea Sa dumnezeiască, așa cum El însuși declară: "Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârșesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis" (Ioan 5, 36). Minuni au făcut și oamenii aleși de Dumnezeu și plăcuți Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii și alții. Dar aceștia au săvârșit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.
24. După ce se cunosc adevăratele minuni ?
Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiții, dintre care însemnăm:
1. Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu și să fie cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție;
2. Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului și ale Sfinților;
3. Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4. Să nu contrazică Sf. Scriptura și Sf. Tradiție;
5. Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
6. Să aducă folos și spor vieții sufletești, nu morții sau păcatului;
7. Săvârșitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viață fără pată și să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8. Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea 13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9. Să poarte în ele siguranța și puterea Duhului lui Dumnezeu;
10. Să dovedească lucrarea proniei dumnezeiești.
25. Ce sunt proorociile ?
Proorociile sau profețiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri și întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vestește prin alesii Săi, în vederea mântuirii și care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale firească. Proorociile sau profețiile tălmăcesc voința lui Dumnezeu și ele se fac numai sub însuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte din cărțile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mântuitorul și multe întâmplări din viitorul poporului iudeu și al altor popoare. Noul Testament însuși și Tradiția de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii; Mântuitorul însuși a proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiești, stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenești care se întemeiază sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiții. Proorociile dumnezeiești sunt făcute, ca și minunile, printr-o lucrare necunoscută firii omenești. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor 14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) "Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred și mă supun lui Dumnezeu", zice Teofil al Antiohiei 15 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045).
Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranță, vremea venirii Mântuitorului (Daniil IX, 24-27), nașterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 și urm.) și chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot și împărat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai 16 (Fer. Augustin, Despre credința în lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,
26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii ?
Ele trebuie să întrunească aceleași condiții ca minunile . Mântuitorul, Sfinții Părinți atrag în repetate rânduri atenția atât asupra proorocilor adevărați, cât și asupra celor mincinoși, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim și să combatem pe cele false . Mântuitorul spune că în vremurile tulburi și mai ales la sfârșitul lumii "se vor scula hristoși mincinosi și prooroci mincinoși și vor da semne mari și minuni, cât să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși" (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinoși s-au ivit deseori și sunt și astăzi, dar ei trebuie să fie combătuți cu stăruință, pentru a nu fi lăsați să-și facă lucrul lor. Lactantiu ne spune că adevărații prooroci :
1. Predică toți un singur Dumnezeu
2. Nu suferă de nebunie
3. Nu sunt înșelători
4. Nu umblă după averi sau câștig
5. Nu se îngrijesc de cele necesare vieții, ci se mulțumesc cu întreținerea pe care le-o trimite Dumnezeu
6. Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai
7. Ei își adeveresc trimiterea până la suferirea chinurilor și a morții 17 (Lactantiu, Dumnezeieștile Instituții, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).
27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa ?
Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna, în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veșnic. Dumnezeu se descoperă atunci când știe că aceasta este de cea mai mare trebuință și de cel mai desăvârșit folos. El nu se repetă ca oamenii, pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiești, adică o nouă venire a Vechiului și a Noului Testament, cu o nouă întrupare, pătimire, moarte și înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta că prima Descoperire sau a fost înșelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă, ceea ce ar fi o necuviință față de numele și puterea lui Dumnezeu.
Susținerea că repetarea Descoperirii ar face pe toți să creadă nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toți în El, cu toate că El era Descoperirea însăși. Învățătura pildei bogatului și a săracului Lazăr este că cei învârtoșați la inimă n-ar crede chiar dacă ar și învia cineva din morți (Luca 16, 31).
